La fiecare sfîrşit de decembrie încep să apară festivismele, dar şi lamentaţiile: vai, ce s-a întîmplat cu Revoluţia noastră, cine a furat-o, cum era să fim noi nu ştiu ce şi uite că nu am mai fost. Pînă şi Gavroche, băiatul a cărui fotografie a devenit un fel de simbol al Revoluţiei, spune că e dezamăgit de ce am ajuns.

Dar ce am ajuns? Nimic altceva decît ce trebuia să ajungem. Nimeni nu a furat nimic, totul s-a întîmplat cum trebuia să se întîmple. Revoluţia a fost din start un mare eşec prin simplul fapt că a fost nevoie de o schimbare de tip violent a regimului. Sigur, a fost un act de mare curaj la nivelul individial al celor foarte puţini (uităm tot timpul cît de puţini, pentru că e o amintire neplăcută) care şi-au riscat viaţa doar pentru libertate, şi care acum sînt inundaţi de o masă sordidă de profitori.

Dar la nivelul societăţii Revoluţia însemna un singur lucru: eşecul de a socializa trecerea de la un regim la altul, incapacitatea de a efectua o tranziţie paşnică, pe cale instituţională. Era ceva ce se putea calcula matematic, dată fiind absenţa totală de alternativă la putere în cadrul societăţii, dar şi în cadrul partidului.

Iar mitologiile occidentalizării erau şi ele doar atît: mitologii care veneau să compenseze exact aceste lipsuri, în special lipsa unui drum de dezvoltare cît de cît clar şi coerent la nivelul puterii şi societăţii. Dezamăgiţii de azi ar trebui, însă, să îşi îndrepte reproşurile nu atît împotriva societăţii în general, ci mai ales împotriva celor care au creat şi promovat aceste mitologii doar pentru că ele erau cea mai uşoară soluţie.

Apoi, dacă ne gîndim bine, fiecare dezamăgit face şi el parte din societatea care “îl dezamăgeşte”, dar motivul pentru care e dezamăgit este de fapt mai degrabă personal decît colectiv: din acest punct de vedere, această mare dezamăgire idealistă parte de fapt a sta mai mult