Cei 26, căci Anglia lui David Cameron pare să fi luat decizia de a se despărţi în viitorul previzibil de UE, par să fi condamnat Europa la austeritate pentru o lungă perioadă de timp. Şi au prezentat totul ca pe o operaţiune de salvare reuşită. Doar că n-a fost să fie! Nici "pieţele", nici cetăţenii nu au reacţionat pozitiv. Indicii bursieri şi-au continuat tendinţa, deja cronică, de scădere, iar cetăţenii şi-au manifestat dezaprobarea. Toate sondajele de opinie arată că încercarea de a constituţionaliza politicile de austeritate este dezavuată de majoritatea europenilor. Dar, aflaţi cu spatele la zid, liderii europeni, puşi în faţa presiunilor din ce în ce mai iraţionale ale "pieţelor" şi a cererilor din ce în ce mai vehemente ale cetăţenilor, au fost cuprinşi de panică.
Nu e, deci, de mirare că, după acest al nu ştiu câtelea acord, istoric panica a început să invadeze societatea. Iar Christine Lagarde, desprinsă de contextul politic european, a apăsat butonul de panică, avertizând că eşecul rezolvării crizei riscă să conducă la creşterea "protecţionismului, a izolării şi a altor elemente ce amintesc de Marea Depresiune din anii 1930". Ori dacă atunci, cea mai dură perioadă a fost la începutul crizei, acum suntem în al patrulea an de criză şi sfârşitul acesteia pare din ce în ce mai îndepărtat. Deja, în termeni absoluţi, actuala criză, care a început în 2007, a durat mai mult ca Marea Depresiune (1929-1933).
Prinşi între "pieţe" şi cetăţeni, liderii europeni au dovedit nu numai lipsa de curaj civic sau economic, dar şi incapacitatea de înţelegere a timpului social şi a spaţiului economic în care trăim. Ortodoxia economică atemporală, dublată de fricile germane, au blocat Europa într-un interguvernamentalism nu doar desuet, ci şi ineficient. Poate că şi din acest motiv "entuziasmul" politic al statelor de a reforma constituţiile în sensul introducerii "
