Pentru Andrei Pleşu, dispariţia lui Vaclav Havel este ”dispariţia unei reţete morale şi intelectuale, pe care nu a mai văzut-o reprodusă”. Scriitorul român spune că Havel era un om ”întreg, normal, care nu s-a smintit din cauza prestigiului capătat”. Un om care a rămas el însuşi, în ciuda tuturor tulburărilor prin care a trebuit să treacă.

Andrei Pleșu: Dispariţia lui e dispariţia unei reţete morale şi intelectuale pe care nu am văzut-o reprodusă. Era un om care putea avea bun-simţ, fără să îşi piardă idealismul şi un om care putea avea idealism, fără să îşi piardă bunul simţ. O perfectă măsură, un perfect echilibru, un perfect dozaj, care ţinea şi de natura lui, dar şi de o anumită curăţenie interioară pentru care eu îl admir.

Rep.: Ceea ce impresiona la Havel era ”normalitatea” sa. Se purta la fel de firesc şi cu regina Angliei şi cu oamenii de pe stradă. În memoriile sale scrie cu tot atâta pasiune despre o întâlnire cu Madeleine Albright, ca despre micile reparaţii din castelul din Praga. Care e reteţa acestei normalităţi?

A.P: Aveţi dreptate. Havel era ceea ce aş numi un om întreg, un om normal, un om care nu s-a smintit din cauza prestigiului pe care l-a căpătat pe bună dreptate, dar nici nu a înţeles să negocieze când a fost vorba de valori esenţiale. Tipul acesta de echilibru interior, de decenţă interioară este în mare criză astăzi, nu numai în România, peste tot în lume şi cu el dispare un model, nu dispare doar o biografie exemplară.

Vaclav Havel, ”un om care a înţeles să rămână el însuşi”

Rep.: Havel a stat cinci ani în închisoare şi spune la un moment dat: ”Eroismul meu de puşcăriaş a rezultat numai din frică”. Ce să întelegem?

A.P.: Este o formă de onestitate şi curăţenie interioară. Havel nu a fost o natură de erou în sensul în care vedem portretul eroului în diverse seriale de televiziune sa