Suntem contemporanii lucrurilor luate de-a gata. Suntem contemporanii unei epoci în care Woody Allen realizează un film – “Midnight in Paris” – despre pasiunea obsesivă a unui bărbat american pentru Jazz Age. O epocă de aur, era doamnelor flapper, a rebeliunii, epoca lui Fitzgerald și a lui Wolfe, o epocă în care aventurile de orice fel se derulau pe coloana sonoră garantată de muzica Jazzzzzzzz. Este, însă, aceeași epocă în care Bessie Smith și Louis Armstrong, cei care produceau sunetele acelea pe care lumea se dezlănțuia și visa la eliberarea fizică și morală nu aveau voie să meargă în același autobuz, să folosească aceleași toalete publice, să își dea copiii la aceleași școli etc. cu cetățenii aparținând rasei europoide.
Astăzi pare firesc ca Statele Unite ale Americii să aibă un președinte de origine afro-americană, iar dileme de tipul “guess who’s coming to dinner” nici nu mai poate fi vorba. Cred. Discuția privind chestiunea segregării rasiale s-a încheiat definitiv. Cum? Prin nesupunerea civică fără acte de violență și muzică. Foarte multă muzică.
„It was the music that gave us the courage, the will, the drive to go on in spite of it all”. Așa începe filmul documentar “Soundtrack for a Revolution” (18.12/ora 19.00/NCRR) povestea vie și neromanțată a unei revoluții care a izbutit prin muzică. Aducând laolaltă imagini de arhivă și interviuri ale celor care au fost deschizători de drumuri în cadrul African-American Civil Rights Movement, “Soundtrack for a Revolution” ne reamintește de ce și mai ales cum lumea în care trăim noi astăzi arată așa și nu altfel. O rememorare mai mult decât utilă într-un context în care, la nivel global, se pune din ce în ce mai serios întrebarea “pe ce cale putem găsi o alternativă la problemele sociale și politice ale lumii de astăzi.”
Noi, spre deosebire de ei, trăim într-o epocă în care luăm lucrurile cumva de-
