De două mii de ani, sărbătoarea Crăciunului şi-a îmbogăţit semnificaţiile cu simboluri mai vechi si mai noi, astfel încât, astăzi, acesta oferă ocazia unei petreceri în toată regula: cu colinde şi cadouri, cu vin şi prăjituri. Cuvântul Crăciun declanşează în rândul oamenilor o serie de asocieri conceptuale. În casele românilor, zilele dinaintea acestei sărbători sunt speciale prin combinaţia senzorială a aromei de sarmale din bucătării cu onomatopeele revoluţionare de pe majoritatea posturilor de televiziune şi mirosul proaspăt de brad.

Bradul de Crăciun este subiectul unei mulţimi de legende. Chiar dinainte de creştinism, pomii şi plantele care rămâneau verzi peste iarnă erau simboluri ale vitalităţii şi aveau semnificaţii speciale. Oamenii obişnuiau să atârne crengi deasupra uşilor şi ferestrelor, pentru a îndepărta spiritele rele, vrăjitoarele, blestemele sau bolile.

Sfântul Bonifaciu şi bradul

Într-o bună zi, Sfântul Bonifaciu (călugărul anglican care a rânduit biserica creştină în Franţa şi Germania) a dat peste un grup de păgâni adunaţi în jurul unui stejar falnic, pregătindu-se să aducă, drept jertfă, un copil zeului Thor. Pentru a salva viata copilului, Sfântul Bonifaciu a prăvălit stejarul la pământ cu o lovitură năprasnică de pumn. În locul acestuia a răsărit un brăduţ. Sfântul a grăit către păgâni, spunându-le că brăduţul este Pomul Vieţii, închipuind viaţa veşnică a lui Iisus Hristos.

Legenda pădurarului sărac şi a copilului înfometat

În ajunul Crăciunului, un pădurar sărac a întâlnit un copil pierdut şi înfometat. Cu toate că era foarte sărac, pădurarul i-a potolit foamea şi i-a oferit adăpost peste noapte. A doua zi, când s-a trezit, pădurarul a găsit în uşa colibei un pom minunat, cu ramurile scânteietoare. Băieţaşul înfometat era, în realitate, copilul Iisus, iar pomul era răsplata dată pădurarului pentru fapta sa bună. @