Un neamţ, Richard Kunish – tânăr prin 1869 – a început să călătorească în Orient. A plecat de la Viena cu vaporul, pe Dunăre, se opreşte la Budapesta, vizitează oraşul, apoi se opreşte la Giurgiu de unde, cu trăsura, aleargă pe drumuri desfundate, pline de noroaie, spre oraşul de pe Dâmboviţa. Bucureşti, oraşul boierilor, Bucureştiul de care se îndrăgosteşte, pe care l-a numit tot atât de cuprinzător ca Berlinul, având cam 120.000 de locuitori care trăiesc în 15.000 de case şi merg la 140 de biserici ortodoxe, greceşti, catolice, evanghelice şi mozaice. Urci dealul Mitropoliei şi, de acolo, priveşti în panoramă, îmbrăţişezi oraşul cu privirea, căci de nicăieri el nu oferă o privelişte mai frumoasă, e o privelişte singulară şi fermecătoare.

Dar auziţi ce scrie prusacul Kunish: palate somptuoase, o mare întinsă de case, un râu care şerpuieşte în soare, biserici impunătoare. Crearea Bucureştiului nu a fost stăpânită de necesitate şi calcul, ci de înclinaţie şi capriciu. Nu s-a făcut nicăieri economie de spaţiu: aici s-a ridicat un palat, dincolo un bordei, aici s-a tăiat un parc, dincolo a rămas un crâng, printre case. Nicăieri ordinea lipsită de farmec a locuinţelor păturii de mijloc nu ocupă mult loc – căci această pătură e puţin reprezentată în Bucureşti. E o pătură extrem de onorabilă, dar puţin interesantă pentru pictor şi poet. Însă aristocraţia – boierii adică – şi săracii se află în palatele somptuoase şi în bordeiele tihnite. Şi bisericile! Totul luceşte şi străluceşte în jur!

Ce e frumos în Bucureştii acestui început de secol e cum se revarsă, printre colibe, palate şi case de negustori, verdele pădurilor şi al grădinilor, într-o plinătate îmbelşugată, şi-n mijloc acest râu subţire. „Dâmboviţă, apă dulce/Cin’ te bea nu se mai duce.” Acest vers popular în 1915 a fost prelucrat chiar de regina Carmen Sylvia.

Dar să revenim la Bucureşti, aces