Câţiva tarabostes au continuat lupta de rezistenţă a dacilor mult timp după sinuciderea regelui Decebal.

Istoria dacilor şi războaiele lor cu Imperiul Roman au devenit o temă extrem de delicată. Naţio-nalismul afişat de Nicolae Ceauşescu a generat o teorie pseudoistorică, numită protocronism, care îi transformă pe daci într-un soi de popor primordial, care ar avea meritul majorităţii descoperirilor ştiin-ţifice ale Antichităţii şi din care s-ar trage toate celelalte popoare, inclusiv cel roman. Teoriile acestea au fost reluate cu entuziasm şi amplificate de tot felul de diletanţi, în aşa fel încât orice text care se referă la tema dacilor stârneşte dezbateri aprinse.

Diletanţii îi acuză pe istorici că ar ascunde cine ştie ce mari adevăruri legate de istoria Daciei, iar mulţi dintre specialişti încep să fie intimidaţi de corul tot mai zgomotos al vocilor celor care se pretind mari cunoscători ai trecutului României. În tot acest context, există câteva ipoteze, fără pretenţia de a fi fapte absolut demonstrate şti-in-ţific, ce pot aduce unele amănunte legate de contextul în care a avut loc cucerirea teritoriului viitoarei provincii romane Dacia Felix de către armata împăratului Traian. Printre ele se numără şi ipoteza ultimelor fortificaţii ale dacilor care s-au opus legiunilor romane.

Ultimele focare de rezistenţă În judeţul Hunedoara există două fortăreţe care, se pare, au rezistat multă vreme după ce complexul de fortificaţii din Munţii Orăştiei, care avea rolul de a proteja Sarmisegetuza, a fost cucerit de romani. Dacă în anul 106, capitala Daciei fusese cucerită şi distrusă de romani, iar regele Decebal fusese capturat, existau o serie de tarabostes, adică de nobili daci, care au continuat să se opună romanilor. Unii dintre istorici cred că faptul că regele Decebal a încercat să fugă spre nord, în loc să îşi caute o moarte glorioasă pe zidurile