Chiar dacă astăzi conotaţiile gastronomice au luat locul celor ceremoniale, Ignatul demonstrază permanenţa şi continuitatea sărbătorilor precreştine în calendarul popular al românilor.
Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc, iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea Solstiţiului de iarnă.
Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, sacrificarea sângeroasă a porcului, animal asociat în antichitate divinităţilor vegetaţiei, precum şi ritualul de după înjunghiere: pârlitul, procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului sunt reminiscenţele unei practici preistorice strămutată de la Echinocţiul de primăvară la Solstiţiul de iarnă. La fel ca în cazul butucului, şi de această dată este sacrificat de fapt, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, o dată cu timpul.
La români ziua în care s-a împământenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie şi portă numele de Ignatul Porcilor sau Inătoarea. Se spune că la tăierea porcului nu trebuie să asiste nici un om căruia să-i fie milă de animalul sacrificat pentru că atunci ritualul îşi va pierde eficienţa, iar carnea nu mai va mai fi bună. În această zi demonismul ritual atinge cote maxime. Dacă până la pătrundea mithraismului în Dacia ceremonialul cerea jertfă umană, ulterior acesta a fost înlocuit cu cel animal, considerat obligatoriu deoarece, potrivit credinţelor populare, "trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat". Supoziţia că în vechime ritualul implica nu doar sacrificii animale este întărită de credinţa potrivit căreia "Ignatul are
