Rar se intampla, in lumea in care traim, ca din spatiul public sa se iveasca o tema care merita mai mult sa fie trecuta in cartile de istorie decat cea iscata de Cristian Tudor Popescu in momentul cand l-a intrebat pe Ion Iliescu de ce n-a avut curajul sa fie un disident precum Vaclav Havel.

Fara ura, fara patima, lucrand cu materialul clientului, cu fapte si atitudini, societatea romaneasca ar putea sa-si intrerupa parcursul pasnic spre uitare si in alte momente decat cele in care ne indreptam spre data de 22 decembrie. Dar problemele reale, mai ales cele de constiinta, nu fac rating.

La lectia despre curaj, manualele se opresc la domnitorii care au pus stavila imperiilor, iar realitatea o exemplifica cu ajutorul unor liceence care au taria sa-si denunte profesorii ca au cedat ispitei.

Dupa Ion Iliescu, forta morala de a infrunta cu indrazneala primejdiile s-a redus la a se opune lui Nicolae Ceausescu in cadrul sedintelor de partid. Pe atunci se numeau critici constructive. Cine avea temeritatea sa scurme in interiorul sistemului, sa-l denunte ca fiind un regim criminal, unde privilegiile apartineau lingailor, nu celor care nu-si abandonau constiinta, facea puscarie politica.

N-a fost cazul lui Ion Iliescu. Daca ia cineva de bune explicatiile sale - "traiectoriile noastre au fost diferite pentru ca diferite au fost traiectoriile in tarile noastre", "pozitia mea era explicita, dar nu aveam posibilitati sa ies public si sa determin o miscare", "ce sa fac cu un manifest?" - , poate avea convingerea ca in Romania nici n-a existat disidenta.

Si atunci, cei care au facut puscarie politica au fost rodul unei halucinatii colective, domnule Iliescu?

Teribil este ca fostul presedinte nici macar nu regreta. CTP i-a dat aceasta ocazie, l-a intrebat explicit, insa Ion Iliescu este acelasi om care, imediat du