Acum cincisprezece ani, studii izolate scrise de Michael Shafir, Vladimir Tismăneanu sau de mine făceau operă de spărgător de gheaţă. Acum vine flotila. Nu e rău. Pe cât este de dificil de înţeles teoretic, pe atât de periculos este populismul ca practică politică.

Acum circa cincisprezece ani apăreau la noi primele studii dedicate populismului, semnate de Michael Shafir, Vladimir Tismăneanu şi, cu voia d-voastră, ultimul pe listă, myself, moi-même. De primii autori citaţi nu mă mir, erau politologi de formaţie, trăiseră în Occident vreme de decenii. Faptul că între timp dl Tismăneanu a trecut cu arme şi bagaje în cea mai numeroasă echipă politică populistă de la noi nu ţine de pregătirea dumisale, nici de lipsa experienţei de viaţă în democraţie, ci de nişte imponderabile caracteriale. Mai degrabă sunt surprins de „myself", ca să spun aşa. Deşi citez bibliografie occidentală, grila mea de lectură în descifrarea populismului românesc este împrumutată din „Cultura română şi politicianismul" (1904) de Rădulescu-Motru. Oricum, pe atunci, tema era extrem de rar abordată atât în studiile de specialitate, cât şi în presă. Deloc de mirare, de vreme ce populismul începuse să bântuie nu doar printre politicienii „ciudaţi", ci şi prin partidele relativ normale, printre intelectuali şi comentatorii politici. Populismul, descoperiseră cu toţii, aduce voturi, vinde ziarul, urcă ratingul, vorba helicopterizatului, „pe noi culmi de progres şi civilizaţie"! Iliescu ne bombarda cu lapte şi miere, găina năştea pui vii, iar Vadim ne servea ostropel de unguri! Că valorile comunităţii se făceau praf, ce mai contează?! Însă, pe măsură ce populismul creştea ca Făt-Frumos în viaţa publică băştinaşă, analiza şi deconstrucţia acestuia continuau să rămână precare. Primul volum colectiv dedicat fenomenului avea să apară abia în 2001 - „Populism, demagogie şi realism politic" -, urmare a d