Mă întreb, aflându-mă sub puternica influență a cărții lui Cezar Paul Bădescu, oare cum suntem noi văzute de foștii iubiți după ce amorul s-a consumat, când sângele nu mai clocotește și dorința s-a cumințit? Și odată cu toate astea, după ce-am pierdut pentru totdeauna influența și dependența lor de noi, de prezența noastră… mă întreb ce rămâne în sufletul lor. Cât din ce-am însemnat noi pentru ei mai rămâne acolo sub formă de amintire, respect, prietenie?

Cezar Paul Bădescu a scris o carte fără precedent în literatura română. Luminița mon amour, nu e o carte despre o căsnicie ratată, despre o femeie nevrotică, despre viața infectă de student la începutul anilor 90, despre ratare, psihanaliză, neîmpliniri, frustrări, eșec… Bădescu taie in carne vie cu siguranța unui chirurg și scoate afară, la lumină, măruntaiele întortocheate, înnodate, inflamate dintr-un univers feminin dereglat, acolo unde neoplasmul se înmulțește în voie și sapă adânc, adânc cât mai adânc până când nefericita ființă uită că după inspirare vine expirare iar după piciorul stâng, cel drept.

Ideea e că nicio radiografie, tomografie sau RMN, toate la un loc plus oglinda magica din Alba ca Zăpada nu ne-ar dezvălui așa… în toată splendoarea angoaselor noastre mai abitir decât primul iubit, de exemplu, sau fostul soț, care știe cum am făcut când a intrat prima oară în noi, cât sânge ne-a curs, dacă ne-a curs, știe ce sunete scoatem când suntem excitate, cum arătăm dimineața, când am vomat și de ce, ne cunoaște miesmele trupului și-n general, a fost prezent lângă noi atunci când întreg universul ne-a trădat. Că a fost martor implicat în toate experiențele de care ne jenăm, nu-i o mare problemă. Chestiunea ține de ideea de cuplu, de familie. Dar când toate astea se vor fi așezat cuminți în sertarele sufletului, ferecate și ascunse în cotloane unde știi că nu mai umbli niciodată, ei bine, atu