Atacantul muntenegrean aşa cum nu l-aţi mai văzut, vorbind despre viaţa sa, despre cum a început fotbalul şi cui îi datorează cel mai mult pînă acum în carieră.
Cînd coboară în holul hotelului unde echipa este cantonată, Stefan Nikolici trebuie să se aplece cînd iese din lift. De la cei 1,95 metri ai săi, viaţa e una relaxată. Zîmbeşte mereu, e pus pe şotii şi acceptă imediat un dialog mai puţin convenţional cu fanii Stelei prin intermediul Gazetei Sporturilor.
- Stefan, e minutul 70 al meciului cu AEK Larnca, e 1-1, iar Brandan se pregăteşte să execute cornerul. Continuă tu de aici, te rog!
- Sînt în careul de şaisprezece metri şi mă uit în tribune. Cincizeci de mii de oameni sînt acolo. Lumea freamătă în aşteptarea golului calificării. Îmi zic în minte: "Sînt înalt, trebuie să lovesc mingea asta cu capul!". Lîngă mine sînt Geraldo şi Iliev, colegii mei din apărare, care urcă mereu la fazele fixe. Dacă ei îmi fac culoar, sigur marchez. Brandan execută, mingea pluteşte, mă înalţ şi o trimit spre colţ. Da, da, e gol, e gol! Explodez de bucurie, văd oamenii în picioare aplaudînd frenetic!
- Ai mai înscris o dată şi Steaua a ajuns iarăşi în primăvara europeană după cinci ani.
- E un moment unic din cariera mea. Evit să spun că e meciul vieţii, am doar 21 de ani, mai am tot timpul din lume să fac partide mari. Pînă la urmă, asta e meseria mea, să marchez. Deci, mi-am făcut doar datoria.
- Cum e la marcarea unui gol? Mulţi jucători au comparat senzaţia cu cea a unui orgasm.
- (Izbucneşte în rîs). O, da, un orgasm. Adrenalina e peste tot prin corp, e un sentiment unic. Mai ales cînd marchezi într-un meci cu miză mare.
- Povesteşte-ne cum ai început fotbalul.
- Aveam zece ani şi tatăl meu m-a luat de mînă şi m-a dus la antrenamente. Echipa se numea Sutjeska şi era din oraşul meu natal, Nivsici. Aici am petrecut
