Nu mai ţin minte „Little big man", filmul cu Dustin Hoffman în rolul principal, dar era pe acolo o încercare de a spune o poveste a secolului al XIX-lea american, greu de zis cât inventată şi cât reală, a unui pistolar care nu avea deloc talia lui John Wayne. Fiindcă nu talia garantează dibăcia. Cam asta mi-a sugerat întâlnirea cu spaţiul teatral excentric de la Romexpo, „Teatrul Teatrelor", şi cu spectacolul de inaugurare propus de cei de la Teatrul de Comedie sub bagheta lui Silviu Purcărete, „Femeia care şi-a pierdut jartierele", după Eugène Labiche.

Că, totuşi, comedia e genul cel mai dificil, e deja un loc comun. Că o comedie presupune râsul fără aparate suplimentare de gâdilat în tălpi (nicio metaforă aici) par a nu o şti prea mulţi. Prestidigitaţia creatorului de bună-dispoziţie cu tâlc ţine mai degrabă de mersul pe sârmă şi de pointilism. Ceea ce se şi întâmplă graţie a trei actori (Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Mihaela Teleoacă/Dorina Chiriac) ajutaţi de ferăstrăul şi de instrumentele de percuţie ale lui Lucian Maxim şi de grupul de manipulatori ai unei serii de şifoniere mobile cu oglindă, într-una dintre halele din stânga pavilionului central.

Publicul este dispus de o parte şi de alta a spaţiului de joc, acesta din urmă constituindu-se, în definitiv, într-un soi de punte între lumea din afară - cea în care se cade pe scările extrem de bine lustruite, cu zgomote multiple de harababură, şi de unde vin sunetele de tobă şi vântul de furtună ale geloziei, dar şi ale celorlalte pericole ale realului - şi culisele personale ale proaspăt îmbogăţitului locatar. Fiindcă dumnealui Laverdure (George Mihăiţă într-un rol extrem de bine cumpănit), chiar într-o zonă de trecere îşi trăieşte începutul de senectute, între condiţia de fost valet şi cea de rentier bun pentru accesarea „lumii bune" în care, se poate băga mâna în foc, nici că