Am să port întotdeauna în suflet prietenii care m-au însoţit la revoluţie. Dar n-am să vorbesc niciodată în numele lor.

Nici măcar un an nu trecuse de la revolta din decembrie '89 şi România era asediată de morţi. Presa şi televiziunea tocaseră mărunt subiectul şi nu era întorsătură de frază care să nu pomenească „sublimii noştri eroi-martiri". Orice doleanţă (normală sau neruşinată) se revendica de la cei ucişi. Politicienii aduceau prinos de recunoştinţă sforăitoare dispăruţilor. Se instituiau ordine, se dădeau medalii post-mortem, se comemora de zor cu limbă de lemn. La sfârşitul primului an, era suficient să deschizi gura şi să vorbeşti normal despre victime, că, brusc, erai privit cu ură şi/sau exasperare. Concomitent cu acest fenomen izvorât dintr-o exagerare grandilocventă şi neghioabă, a apărut pandantul său: viii deveniseră insuportabili şi enervanţi. Supravieţuitorii erau priviţi chiorâş pentru că scăpaseră, erau bănuiţi de malversaţiuni şi orice revendicare a lor contrasta cu tăcerea resemnată a cuviincioşilor decedaţi. Protestatarii erau fie hoţi, fie perverşi, fie spioni. Laşii ascunşi îndărătul perdelelor pe 21 decembrie îşi frecau mâinile cu mulţumire. Laşitatea lor avusese dreptate să stea deoparte: nu puseseră botul la provocare.

Nu a trecut mult timp şi s-a instituit moda morţilor celebri şi folositori. Corneliu Vadim Tudor, această sculă de basculă a unui FSN speriat, şi-a dat seama că poate fi şi altceva decât o gheruţă de scurmat în rahat. Aşa cum Ceauşescu îi folosise în folos propriu pe Mihai Viteazul, pe Ştefan cel Mare sau pe Cuza, brusc, broscoporcul de la Butimanu i-a descoperit pe morţii folositori, de la Iorga la Brătieni. Pe ei i-a pus să lupte împotriva supravieţuitorilor. Ei, morţii tăcuţi, incapabili de replică sau revoltă îl ruşinau pe Corneliu Coposu. Cu argumentul Mircea Vulcănescu li se dădea în cap lui Liiceanu s