Recent, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române a publicat o carte, care atrage atentia chiar prin titlul său: “Intre istorie şi judecata posterităţii”.

O cronică a ultimilor 80 şi mai bine de ani din viața ţării noastre şi nu numai. Este scrisă de cineva, care prin desfăşurarea vieţii sale a fost confruntat cu o serie de întâmplări şi trăiri speciale: Alexandru Budişteanu - fost arhitect-şef al Capitalei între 1977 şi 1983 (perioadă în care Nicolae Ceauşescu era ”lovit” de entuziasme urbanistice).

Motivaţia cărţii, pe care a realizat-o sub forma unui dialog memorialistic, beneficiind de un parteneriat cu doamna istoric Flori Bălănescu, o constituie faptul, că ”în viaţa fiecărui om apare un timp, când acesta simte nevoia să-şi facă un bilanţ, întrebându-se ce rămâne după el”. Acesta este cazul lui Alexandru Budișteanu, având în vedere că s-a născut în anul 1928.

Intransigenţa dictatorului

„Această carte a fost gândită ca o mărturie a unei existenţe, care, cu cele bune şi cu cele rele ale sale, apreciez că poate fi considerată un prilej de meditaţie”, ne-a declarat autorul. ”Momentul crucial al existenţei mele a fost perioada, când am fost arhitectul-șef al Capitalei şi când, mergând pe linia unei aparente obedienţe, am încercat să-mi promovez capacitatea profesională, precum şi idealurile mele de patriotism, fără a risca ceva, recunosc, din punct de vedere al vieţii mele personale şi sociale.

Deci, nu mă consider un rezistent faţă de regimul respectiv şi în esenţă nu ar avea rost să pretind, că am fost altceva decât am fost. Am trăit cu iluzia, că aş fi putut fi atât de abil, încât să-l influenţez pe Ceauşescu să accepte viziunea mea urbanistică asupra dezvoltării Capitalei. Iluzie care s-a spulberat destul de repede, confruntându-mă cu intransigenţa dictatorului şi devenind conştient