În tribune o mare de oameni o priveşte cu admiraţie şi recunoştinţă. Sufletele tuturor vibrează la unison, la fiecare pas al exerciţiului, cu fiecare secundă care trece. Concentrarea e maximă. În jur dispar tribunele, oamenii, dispar reflectoarele, fundalul se estompează. Ea ştie că e momentul în care cele câteva minute care urmează hotărăsc răsplata pentru o viaţă întreagă de muncă, de antrenamente draconice. Trei, doi, unu…Publicul e în picioare. Încet, decorul începe să se coloreze, ea începe să audă bucuria din tribune, chipurile celor din jur îi spun că a învins. În ochii ei înoată primele lacrimi de bucurie. Se înmulţesc cu fiecare pas spre podium. Acolo, pe prima treaptă, când bliţurile sclipesc în jur, un sentiment îi inundă toate celulele corpului odată cu sunetul imnului României care înconjoară arena. E sentimentul care nu se compară nu nimic altceva din ceea ce a trăit, e fericirea pentru care a sacrificat tot.

Prin asta au trecut pe rând Cătălina Ponor, Sandra Izbaşa şi Nicoleta Grasu. Trei sportive care se pregătesc minuţios pentru Jocurile Olimpice din această vară de la Londra. Le-am vizitat pe fiecare pentru o lecţie de performanţă, să aflăm valoarea sacrificiului şi cum arată o zi din viaţa unui sportiv care se pregăteşte să fie cel mai bun din lume.

Pleacă cu spatele, o piruetă pe piciorul stâng, apoi piciorul drept, o mişcare centrifugă… un kilogram de fier zboară şi cade apoi smulgând bucăţi de pământ şi iarbă. Pe Nicoleta Grasu, aruncătoarea de disc, am găsit-o la antrenamente în ultima dimineaţă cu soare, pe stadionul Lia Manoliu. Nicoleta aruncă discurile de la 14 ani. A împlinit de curând 40 de ani şi, deşi toată lumea o întreabă despre retragere, ea simte că mai are ceva de spus în sportul ăsta, că încă nu a venit momentul. Ştie că nu a dat totul, speră să o facă în 2012 şi, poate, după Jocurile Olimpice, dacă va avea