"Dacăm-ar adopta Denisa de Crăciun, eu i-aş spune mami, iar sufrageria ei ar deveni camera mea. Am văzut eu că acolo ţine ea o canapea frumoasă care se face pat. Şi mai are un birou negru cu scaun cu rotiţe şi dulăpior cu şine care aş vrea să fie al meu." Dar Ioana nu ştie dacă de Crăciunul ăsta Denisa va mai ajunge pe la ea, adică la Centrul de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Pinocchio 3, Bucureşti. Fata are 12 ani şi e copilul nimănui – de doi ani întreaga familie a abandonat-o complet – n-o mai vizitează nimeni la centru, nici părinţii, nici măcar unul dintre cei cinci fraţi. Singură, doar Denisa mai vine uneori pe la ea. Nu-i e nici un fel de rudă, ci o simplă străină cu inimă bună. I-a fost dragă Ioana imediat cum a zărit-o şi a început să se poarte cu ea ca şi cum ar fi fost copilul său. Altfel, tatăl Ioanei a ajuns cerşetor, fraţii fură, iar mama a dat de mult bir cu fugiţii, lăsându-şi copiii baltă, să trăiască din gunoaie într-o garsonieră cât o cutie de chibrituri.
"Îmi amintesc mult sânge curgând pe jos, iar tata urla la mama că o taie"
Ioana închide ochii şi îşi imaginează Crăciunul perfect: Denisa şi soţul său, Mihnea, o scot din centru, o plimbă pe bulevard, la mall şi o aşază la masă cu ei. Apoi Ioana scoate o pungă cu cadouri anume pentru "mami Denisa" şi "tati Mihnea", cumpărate cu banii ei de buzunar primiţi de la doamnele asistente din centru. Iar ea îşi imaginează că primeşte... o icoană făcătoare de minuni. Mai închide o dată ochii şi o şi vede: are un chip de Christ şi o ramă subţire, aurie. I-ar plăcea ei ca icoana asta să-i împlinească cel mai mare miracol de pe lume: ca mama şi tatăl ei bun să se împace. Dar a înţeles de mult că una ca asta e imposibil. În cealaltă viaţă a sa, când mama şi tata erau încă împreună, în casa lor era zilnic război.
"Tata se îmbăta şi fugea cu cuţitul prin cas
