Nu spun că n-au existat nord-coreeni care n-au bocit din interes sau la comandă politică (mă gândesc în mod special la prezentatoarea care a anunţat la TV moartea lui Kim Jong-il), ci că frica a fost motivul principal. Nu este vorba de teama că lipsa lacrimilor ar putea fi interpretată de membrii societăţii (şi, cine ştie, poate chiar ai familiei) drept un act de disidenţă, ci de frica determinată de sentimentul că moartea liderului va aduce mari nenorociri poporului.
Sentimentul acesta este generat de imaginea pe care o au nord-coreeni despre ei înşişi. Au fost făcuţi să creadă că sunt o rasă superioară, dar nu în sensul de războnici de neînvins (ca japonezii între 1910 şi 1945), ci de creaturi pure şi virtuoase, care nu pot supravieţui în această lumea rea fără părintele lor spiritual. Teoria vulnerabilităţii rasei nord-coreene a fost prezentată de criticul literar B.R. Myers în cartea “The Cleanest Race: How North Koreans See Themselves and Why It Matters” (2010) şi explică perfect potopul de lacrimi care a cuprins ţara după moartea lui Kim Jong-il (în 1994, la moartea lui Kim Ir-sen, a fost la fel).
În ciuda operaţiilor estetice pe care şi le-a făcut pentru a semăna cu bunicul său (aşa umblă vorba), Kim Jong-un probabil că nu este încă privit drept un lider autentic. În consecinţă, nord-coreenii simt că se află pe calea pierzaniei, acum că n-are cine să-i mai apere de străinii cei răi (şi inferiori din punct de vedere moral).
Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.
Nu spun că n-au existat nord-coreeni care n-au bocit din interes sau la comandă politică (mă gândesc în mod special la prezentatoarea care a anunţat la TV moartea lui Kim Jong-il), ci că frica a fost motivul principal. Nu este vorba de teama că lipsa lacrimilor ar putea fi interpretată de membrii societăţii (şi, cine ştie, poate chiar ai familiei) drept un act de d
