Uite, muză, pentru că m-ai tras de mâneca largă a caftanului vrajbei noastre celei de toate iernile, da, asta e abia a doua, ştiu, însă nu mă pot opri să nu anticipez, na!, mi-a trecut prin cap să mă joc niţel de-a pseudognomica. N-o fi tocmai ce aştepţi, dară aibi îngăduinţă, rogu-te. Mă gândesc de ceva vreme la un fel de exerciţiu. Îi spun aşa ca să nu sperie, să nu ceară falsul recul al mereu tinerei şi proaspetei, dar ce spun eu?, al nubilei spaime.
Ştiu că orice exerciţiu îşi poate conţine până dincolo de refuz şi debuşeu artificiul, linia normativă, plecarea cognitivă, dar nici nu vreau să-mi reprim gândul că oricine l-ar putea cânta pe propriile note, cu numai ale sale armonii. Vezi tu, muză, poate că jocul ăsta tocmai cu tine ar trebui să înceapă. Ia bagheta şi fii Celibidache, dar să nu uiţi violoncelul, harpa şi tot ce ştie înainte de orice altceva să sufle. Să fii Mahler şi cuminte, de este pe potriva firii aşa o neruşinare.
Ia să vedem ce avem. Avem oameni. Oameni care se ştiu, se cunosc, se apreciază, se plac, hai, hai, că merge, mai cu noduri, mai cu aţe, însă, da, şi oameni care (cred că) se iubesc. Netangenţii la îndoială. Graniţii. Ăştia sunt cei mai periculoşi şi mai statici. Ăştia sunt netrăitorii. Paradoxal?! Nici gând! Ei sunt cei care-şi permit să ştie şi, consecutiv dramatic, să se plictisească. Ce ştiţi voi, kalokagathonilor? Cum arată omul de lângă voi, în detalii deja lipsite de vibraţia arcului şi de fronda săgeţii? Nuanţe de ochi, texturi epidermice, sigur, în sensul propriu, habitudini, lungimi de unghii? Gesturi frugale, cotidiene? Mersul fără de cântec în gambe sugrumate? În glezne-piedestal?
Luaţi-vă cât timp vă trebuie şi vă place, că doară e numai un joc, şi nu mai priviţi, nu mai atingeţi. Pe cât posibil. Curaj, că este. Feriţi-vă de vedere şi de tactil. Auziţi întâi, apoi ascultaţi fără de grabă ce spune şi m
