Criza Europei nu are ca răspuns resurgenţa discursului naţionalist, ci determinarea de a continua până la capăt proiectul Statelor Unite ale Europei, oricât de extrem ar părea acest lucru.

Într-un discurs radiofonic din 9 mai 1960, Konrad Adenauer vorbea despre „sentimentul crescând al apartenenţei comune a popoarelor europene libere“. A trecut de atunci peste o jumătate de veac, răstimp în care Zidul ruşinii s-a prăbuşit, Germania s-a reunificat şi, în urma ei, cea mai mare parte a Europei central-orientale s-a alăturat lumii libere. Chiar dacă România a fost în ultimul val al extinderii UE, năzuinţa noastră occidentală era mult mai veche. Într-unul din textele adunate sugestiv sub titlul Pentru ca Europa să se realizeze (Damit Europa werde), Romano Guardini invoca dorul de sud al Germaniei, tendinţă descrisă de altfel şi de Goethe. Aşa cum Germania năzuieşte, în idealul său de cultură, spre malurile însorite ale Mediteranei, spaţiul romanităţii orientale pe care îl ocupă România năzuieşte de secole spre Occident. Este un fenomen cultural pe care vi-l supun atenţiei doar pentru a sublinia atracţia acestor emisfere de Magdeburg din care este constituită Europa pe axele sale nord-sud şi est-vest.

Sentimentul apartenenţei comune despre care pomenea Adenauer este de fapt destinul mereu trădat al unităţii spiritului european. Acest spirit nu trebuie inventat, el ne-a fost dat, deşi uneori pare că nu vrem să-l acceptăm. La confluenţa dintre filosofia ateniană, dreptul roman şi creştinism, spiritul european este esenţialmente un duh al libertăţii. Libertate, dreptate, demnitate umană: iată întreitul dar al Atenei, al Romei şi al Bisericii lui Hristos.

Proiectul european, născut în 1945 şi din nou în 1989 din dărâmături şi cenuşă, este revolta acestui spirit oprimat de păgânismul nazist şi de materialismul comunist. Şi unul, şi altul au condus la cri