„Politica implică întotdeauna şi puţin teatru“, credea preşedintele disident. Acum, la lăsarea cortinei, în aplauzele lumii, să rememorăm câteva dintre credinţele sale, dar să nu uităm „personajul“ Vaclav Havel... din spectacolul vieţii sale.

Cheia universului havelian stă în credinţa fermă într-o „ordine morală ancorată metafizic în infinit şi veşnicie“, aflată deasupra statului. Pentru Havel, protejarea individului „este o obligaţie superioară respectului faţă de stat“. În cele din urmă, „statul este o operă umană, omul este o operă divină“.

A fost un critic acerb al partidocraţiei („guvernarea secretariatelor politice“) care în lumea postcomunistă ajunge să colonizeze şi chiar să deturneze statul în interesul propriu: „acolo unde societatea civilă îşi pierde vigoarea, mai devreme sau mai târziu încep să obosească şi partidele politice, până când ajung să devină un fel de ghetouri intrate în putrefacţie, destinate numai şi numai să îi împingă pe membrii lor în sus, spre putere. Partidele nu au voie să fie mai importante decât interesul public“.

Dilemele lui Havel din zorii anilor ’90, atunci când, îngrozit, a înţeles natura Europei instituţionalizate - „cât de infinit de complicat şi greu de cuprins este acest maldăr, format numai din hârţoage administrative“ - sunt la fel de proaspete şi astăzi. 21 de ani mai târziu, la ieşirea lui Havel din scenă, Uniunea rămâne pentru cetăţenii ei acelaşi „monstru amorf compus din multe instituţii şi organe încurcate“, acelaşi munte de comunicate, puţin inteligibile, scrise în „eurocrată“.

Îi privea cu teamă pe oamenii care spuneau, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că sunt pregătiţi pentru istorie: „se apropie de comuniştii care cred cu trufie că au înţeles lumea pe deplin şi, prin urmare, ştiu perfect ce se va întâmpla. Iar atunci când se întâmplă să fie puţin altfel, încearcă să pună cu fo