Înveliţi-l pe Ionel şi stingeţi lumina. Sînt nopţi în care eroii nu trebuie văzuţi

Gigi B, regele hăhăielilor, ne acuză că rîdem prea mult cînd vorbim despre arbitraje. Dar, pe bune, nu poţi să fii serios cînd îl vezi pe Dănciulescu, bunul Ionel, că îşi trage în jos ciorapii şi ne arată bubele ca să justifice penaltyul oniric al lui Tudor! “Dacă vreţi, vă arăt şi eu semnele…”, s-a oferit şi Marius Niculae. Nu, mulţumim, preferăm tatuajele. Ălea macho. Bine că n-a primit nimeni un şut în fund în careu, că cine ştie la ce dezvăluiri epidermale am mai fi avut dreptul…

Faza simpatică e că ni se cere să ne uităm sub textila băieţilor trăgînd o groasă cortină peste retină. Un frumos exerciţiu de orbire care nu face altceva decît să aşeze peste rîsul general o pătură de tristeţe: sîntem luaţi de proşti. E ca într-un soi de “1984″ în chiloţi. Nimic nu e ce pare a fi, după cîte o boroboaţă de arbitraj se nasc sisteme întregi care să justifice injustificabilul.

Mecanisme, despre care ai putea spune că sînt infernale dacă n-ar fi de-a dreptul penibile, se pun în mişcare pentru a te face să crezi că zbori cînd, de fapt, te afli într-un simulator.

Sigur, acest teatru al umbrelor dispare ca prin minune atunci cînd e vorba despre alţii. Pentru Iuliu Mureşan, de exemplu, e mult mai simplu să spună că n-a fost nimic la căderea din picioare a atacantului dinamovist în careu decît să recunoască handbalul lui Renan în aceeaşi suprafaţă. Numai că şeful clujean se străduieşte, cu cît succes nu-i sigur, să ambaleze în staniol vandabil propriul subiectivism. Mureşan e şef. Ionel e jucător. Doar jucător. Mingea primului sînt vorbele, pe cînd al doilea trebuie să-şi vîndă sudoarea. Transpiraţia care cade adesea în zadar, care picură un teren sterp, care se evaporă în neant.

Reacţia lui după ce Tudor a fluierat - o bucurie feroce - dezvăluie o lume. Dinamo nu răz