Europa trebuie să evoce, cu cerbicie şi fermitate, această alianţă, indestructibilă, dintre capitalism, democraţia constituţională şi demnitatea umană.

În fiecare dintre clipele de încercare pe care le oferă actualul impas economic, se află o ocazie de a examina, încă o dată, temeliile şi viitorul construcţiei europene. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât riscul pe care nu îl putem ignora este ca întreg setul de soluţii să fie formulat doar în acel sec şi inept limbaj birocratic, limbaj ale cărui limite şi efecte secundare negative sunt parte a impasului în care ne aflăm.

Criza de faţă este nu doar o criză a datoriilor suverane ale statelor, ci şi o criză care pune în chestiune încrederea în virtuţile unui model occidental întemeiat pe două valori complementare – demnitatea umană şi proprietatea privată.

Capitalismul este mult mai mult decât un simplu aranjament economic pe care suntem obligaţi să îl apărăm. El este un cadru în interiorul căruia individul este invitat să se dezvolte şi să fie creativ, respectând comunitatea căreia îi aparţine. Alternativa la ideea demnităţii umane şi a proprietăţii, indiferent de natura ei, ne situează în afara proiectului postbelic care a dat Europei Occidentale şi mai apoi cele Centrale şi de Est siguranţa unui viitor din care sunt absente războaiele fratricide şi fanatismul.

Criza ce afectează Europa obligă nu doar la o regândire a identităţii europene, ci şi la o reflecţie în marginea manierei în care unitatea europeană pare să-şi fi pierdut din substanţa ei intelectuală, pentru a deveni doar un derivat economic. Demnitatea umană ca valoare – pilon al spiritului postbelic – este la originea efortului de a edifica, respectând capitalismul, o mecanică ce protejează individul în faţa exceselor de rapacitate ale semenilor săi.

Este, poate, momentul să ne întrebăm dacă această demnitate umană nu se