La hochei pe gheaţă, ne batem adversarii cu propriul lor imn
După ce un cotidian central a scris despre “tricolorii” de la hochei, care au intonat imnul Ungariei, la un meci oficial, federaţia, FRGH, s-a plîns de “atacuri mediatice nemeritate”. Bună, rea, mediatizarea e mediatizare. Pînă la urmă, nu putem rămîne total indiferenţi la faptul că, de cîteva zile încoace, nişte băieţi dau cu sălbăticie într-un biet puc.
“Naţionala” României este compusă în majoritate zdrobitoare din etnici maghiari, dar asta nu-i o noutate. Nici că există tensiuni interetnice în peisaj, nici că sportul reprezintă o platformă ideală pentru naţionalisme de tot felul. Se ştie. Şi încă cum! Francezii au avut şi ei o problemă cu imnul, la “naţionala” de fotbal. Întîi, au constatat cu dezamăgire că jucătorii, de diverse provenienţe etnice, nu ştiu versurile. Au fost obligaţi să le înveţe. La un amical cu Maroc, în Marsilia, în 2007, apoi la un amical cu Tunisia, la Paris, în 2008, spectatorii de mai multe etnii au fluierat “Marseilleza”. Spectatorii, nu
jucătorii.
Scandalul a depăşit sfera sportului şi a fost rezolvat printr-o decizie de bun-simţ: “naţionala” să nu mai evolueze în zonele cu risc de incidente “multiculturale”. “Delocalizare” au numit soluţia autorităţile franceze. E greu de aplicat în hocheiul nostru, pe termen lung. Dacă turneul Ice Hockey Challenge Cup se disputa la Bucureşti, probabil hocheiştii “tricolori” şi-ar fi dres un pic vocile înainte de a cînta imnul vecinilor.
Nu e o “falsă problemă”, cum crede şeful FRHG, Tanczos Barna, că jucătorii care reprezintă România trăiesc în confuzie. E o problemă. Veche, ce-i drept, dar e o problemă de atitudine, cel puţin. Imnul a fost intonat şi la sfîrşitul meciului cu Ungaria, cînd ai noştri iar au tăcut, apoi au cîntat imnul Ţinutului Secuiesc. De vreme ce nu pot fi “delocalizaţi”, cu tot cu patinoar,
