Europa trebuie să aibă organele ei, voinţa sa, vocea sa; ea trebuie să aibă o autoritate politică suprapusă celei a statelor continentale.

Pe patul său de moarte, la Sfânta Elena, Napoleon a lăsat moştenire fiului său următorul gând, rod al lungii sale experienţe de război şi de meditaţie: „Am încercat să domin Europa cu armele; astăzi trebuie s-o convingem. Europa trebuie să fie unită prin consimţământul tuturor“.

I-au trebuit Europei, după aceea, cinci sferturi de secol pentru a începe să se lase convinsă. Totuşi, se părea că după războaiele napoleoniene, anumite puteri înţeleseseră necesitatea de a opune pasiunilor potrivnice, care destrămau vechiul continent, ideea de Unitate Europeană.

Secolul al XIX-lea este mărturia unui lung şi perseverent efort de a dezvolta de la Vest la Est, sub egida „Concertului European“, o ordine de drept general de la Atlantic până la gurile Dunării. În ciuda războaielor care au tulburat periodic Europa, tratatele de la Viena (1815), de la Paris (1856) şi de la Berlin (1878) au fost tot atâtea puncte de reper plantate pe drumul stabilirii unei ordini politice, supuse dreptului şi controlului comun al puterilor europene.

Primul război mondial a pus capăt acestui lăudabil efort; el a provocat asemenea sfâşieri în trupul bătrânului continent şi a tulburat atât de profund echilibrul politic şi moral al Europei, încât încercările făcute de Societatea Naţiunilor ca să restabilească o ordine paşnică au fost pe cât de neputincioase, pe atât de zadarnice. Al doilea război mondial a agravat şi mai mult această situaţie; se părea că Europa, lipsită de strălucirea ei şi golită de forţele ei, era destinată unei decăderi sigure. La Vest, în leagănul civilizaţiei, vechea flacără nu mai ardea decât cu o strălucire nesigură, în timp ce la Est, printre ruinele acumulate de politica nazistă, Rusia sovietică s-a introdus pân