Regizorul Andrei Şerban a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj un tulburător Strigăte şi şoapte, după filmul omonim al lui Ingmar Bergman, o capodoperă a cinematografiei universale.

În magia convertirii celebrului film al lui Ingmar Bergman la dialogul intim cu spectatorul de teatru, devii deopotrivă martor şi personaj al propriilor percepţii, ecranate adesea de convenţiile statornicite dincolo de care se întrezăreşte, fulgurant, realul unui pariu cu imposibilul. Metoda acestei raportări a interiorităţii la proiecţia realului în artă şi reacţia în registrul corespondenţelor ar putea fi sintetizată prin întoarcerea spre antecesori de notorietatea lui Zeami, maestru al teatrului NŌ, şi/ori, în contemporaneitate, spre personalităţi atât de diverse, precum Antonin Artaud, Peter Brook sau Andrei Tarkovski, spirit mistic, pentru care arta e o rugăciune, invocat aici… Sunt câteva dintre reperele unui om de teatru aplicat, care se obstinează să caute modalităţi de expresie insolite, capabile să insufle o nouă energie unui domeniu aflat în derivă şi să incite publicul prin experienţe exemplare, fără compromisurile păgubitoare pentru toţi. Cu luciditatea clinicianului, Andrei Şerban, căci despre el e vorba în propoziţie, constată Alzheimerul care se instaurează ca stare de fapt, o boală faţă de care nu pretinde că ar fi deţinătorul vreunui panaceu. Lasă însă uşa deschisă oricui ar fi cu adevărat interesat de munca sa, numai că intrarea e îngustă, iar selecţia inevitabilă.

Regizorul Andrei Şerban a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj acest tulburător, prin jocul conţinut al contrastelor, Strigăte şi şoapte, după filmul omonim al lui Ingmar Bergman, o capodoperă a cinematografiei universale. Este un spectacol de studio. L-am văzut abia în această toamnă, la Teatrul Odeon, obţinând, nu fără strădanie de la organizatori, unul dintre cele 75 de locuri