Ridicând energia dionisiacă a „metecului“ la puterea limbii şi culturii franceze - care o va îndigui şi sublima -, Cioran îşi leagă, în faţa Istoriei, destinul de cel al Franţei adoptive; nu ca de un cămin originar, ci ca de un ideal adăpost al bătrâneţii şi sfârşitului.

Dacă Mon pays consemna, în anii ‘50, despărţirea lui Cioran de turmentările tinereţii sale româneşti, o altă scriere „de sertar“, Despre Franţa, îi anunţă opţiunea pentru identitatea franceză. O opţiune care dă de gândit, întrucât s-a produs într-o Franţă ocupată fără luptă de armatele hitleriste. Conceput în maniera fragmentară specifică, eseul în cauză a fost elaborat cu începere din primăvara lui 1941, la câteva luni după ce tânărul filosof reuşise să obţină, cu sprijinul guvernului legionar, numirea în postul de ataşat pe lângă Legaţia română de la Vichy. Fire boemă, fără responsabilitatea muncii susţinute, Cioran îşi va da însă curând demisia, obţinând ulterior – nu e clar cum – o prelungire a bursei primite în toamna lui 1937 din partea Institutului Francez de Înalte Studii din Bucureşti. Discret asumată, alegerea Franţei ca loc definitiv de refugiu are implicaţii profunde. În lumina ei, „demisia“ de la Legaţie poate fi citită, retrospectiv, şi ca demisie din Legiune...

După doi ani de la publicarea în premieră la Ed. de l‘Herne, textul vede lumina tiparului şi la Humanitas, sub îngrijirea lui Constantin Zaharia. Ediţia românească reproduce, cu mici adaptări, originalul manuscrisului păstrat la Biblioteca Jacques Doucet din Paris. Ar fi de văzut, totuşi, de când datează însemnarea prudentă de pe pagina a doua, făcută cu creionul alături şi oblic faţă de titlu: „Colecţie de exagerări bolnăvicioase“, după cum ar fi de ştiut şi ce conţinea propoziţia eliminată de autor (vezi croşetele), dar nereprodusă în note: „Când nemţii au intrat în Paris (...), ei, care ştiau istorie, îşi ve