"Cetatea Albă" există de pe vremea regatului dacic condus de Burebista. În anul 1918 aparţinea Regatului României. Oraşul a fost ocupat de Uniunea Sovietică în 1940 şi atribuit RSS Ucrainene, timp în care românii au fost deportaţi în Kazahtan. După intrarea României în al doilea război mondial, în 1941, "Cetatea Albă" a fost teritoriu românesc până în 1944, când a redevenit oraş pe harta Uniunii Sovietice. A fost şi reşedinţa regiunii Ismail, iar această veche aşezare dacică a fost ruptă în bucăţi etnice de tătari, moldoveni, turci şi ruşi. Astfel că oraşul dintre "stepa nesfârşită şi limanul Nistrului" nu mai ştia al cui este nici ce este cu el, aruncat mereu în luptele istoriei. Astăzi aparţine Ucrainei, regiunea Odesa.
Acest spaţiu l-a fascinat pe Radu Tudoran, scriitor care, după cel de-al doilea război mondial, şi-a expus clar dezaprobarea faţă de politica Uniunii Sovietice în articolele semnate în presa acelor vremuri. Fapt care l-a marginalizat ca autor, fără a-l anihila de tot. Un spaţiu al nimănui şi al tuturor, fără identitate, "Cetatea Albă" avea caracteristicile unei mahalale mizere, în care în sărăcie şi disperare locuiau oameni singuri şi lipsiţi de apărare.
Dincolo de toate acestea, în "Oraşul cu fete sărace", volumul de debut al lui Radu Tudoran (1940), există senzualitate şi candoare. În oraşul basarabean, fetele frumoase erau atât de multe, încât, "când ieşeau să se plimbe, umpleau strada de pe un trotuar pe celălalt, fără să lase nici o fâşie goală, ca şi când ar fi fost toate laolaltă topite, într-un aluat mişcător, prin care nu poţi trece fără să te lipeşti. (…) Dorinţele lor erau mici şi uniforme: o bască frumoasă, un palton negru pentru iarnă, o rochie de cârpă pentru primăvară şi alta de mătase ieftină, pentru vară". Cea mai cruntă suferinţă era însă pentru aceste fete să îndure frigul iernii, în casele lor sărace, atunc
