Foto: Cristian Marcu De când eram copil n-am mai petrecut Crăciunul şi Anul Nou, primul, amestec fastuos de datini creştine şi cruzime, al doilea, închipuit de flăcările în care incineram vechiul an, la Sângeru. Există în toate o întoarcere, un cerc care, într-o zi, se închide. Încerc să reconstitui în casa mea, din petice disparate, din ţărâna amintirii, gesturile care compuneau un ritual, ale părinţilor şi bunicilor.

Încerc să mă lepăd, aşa cum îmi cerea preotul, la botezul unor copii de ţigani pe care-i moştenesc ca fini de trei generaţii, de Satana politicii, să uit televizorul care îmi aduce uneori monştri în odaie, să întrerup comentariile mele care au devenit an după an mai grave, mai triste, mai încruntate. Mi-a semnalat la Brăila amănuntul că m-am despărţit încet, încet de ironia pamfletelor de acum nişte ani, criticul şi istoricul literar Viorel Mortu prezentându-mi, în faţa unui public preponderent tânăr, cele trei volume de publicistică, Ciorne 2, 3 şi 4, apărute recent.

Tristeţea, remarca reputatul dascăl, a înlocuit savoarea, a înlocuit şampania verbală şi bucuria luxuriantă a discursului. Am tresărit. După ultimele alegeri prezidenţiale, condeierul Avramescu trăieşte evident o descumpănire, iar verbul său care acompania ironic viaţa politică devine bici, sudalmă, dar şi oftatul unui om care nu mai crede că se poate face ceva. Să mă fi ghicit profesorul? Iată de ce, revenit în satul în care m-am născut, încerc să mă decuplez de la oftatul care nu e doar al meu, e un oftat naţional, lăţit, ca o molimă, ca un noroi, peste viaţa şi sufletele celor mai mulţi dintre concetăţeni, şi să mă concentrez pe brad, colinde şi versuri pe care le scriu cu bucurie.

Duminică doar am ieşit din treburile mele în care intră şi rearanjarea Muzeului Pietrei (am mai cumpărat şapte piese, sculpturi vechi ale meşterilor ţărani) şi să purced, împreună cu conf