Înainte de a fi români, am fost europeni. Şi creştini. Ce altceva suntem decât un amestec rasial daco-romano-slavo-cuman? Ce altceva e româna decât un dialect latin puternic slavizat şi plin de lexeme ungureşti sau greceşti? La fel, francezii sunt celţi, romani şi franci (adică germani) vorbind franceză, provenţală, bretonă. Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate.
De ce ne temem, aşadar, de Statele Unite ale Europei, de parcă am pierde mai mult decât am câştiga? De parcă acquis-ul comunitar nu prevalează deja asupra legislaţiilor naţionale. De parcă nu am fi atins deja un grad maxim de interdependenţă economică pe care actuala criză îl pune atât de dureros în evidenţă. De parcă nu am vorbi deja engleza la toate reuniunile internaţionale, ceea ce nu ne împiedică să rămânem vii în propriile tradiţii lingvistice şi culturale. De parcă nu am studia, munci, călători, vinde, cumpăra în Europa. De parcă nu am avea deja piaţă unică, monedă unică, spaţiu de liberă circulaţie, sistem universitar unitar, legi şi reglementări comune.
Acum, în Europa, ca în 1788 în America, ideea federalistă are viitor. Statele Unite ale Europei sunt unica soluţie pentru ca ethos-ul nostru născut din cultura Decalogului, filozofia ateniană şi dreptul roman să supravieţuiască: adunaţi, reprezentăm o treime din populaţia Chinei; separaţi, devenim de-a dreptul irelevanţi. Acest proiect nu e nou; el a fost doar diluat pe parcurs. Este proiectul federalist al creştin-democraţilor care în anii 1940-50 au pus bazele Uniunii Europene. Un proiect abandonat la jumătate de drum: Parlament European, dar nu şi guvern federal european. Monedă unică, fără guvernanţă financiară unică. Spaţiu comun de securitate, fără armată comună. A venit momentul să desăvârşim proiectul gândit de Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu şi alţi politicieni cre
