Deposedată la intrarea în UE de po­zi­ţii proprii în punctele nodale şi în sec­toarele performante din eco­no­mie, România nu doar că nu putea ex­ploata cumva accesul care i se deschidea liber la imensa piaţă fără bariere din comunitate, dar nu putea de fapt decât deveni un perdant masiv de pe urma aderării pur şi simplu, pentru că nu avea cum să facă faţă unor concurenţi care erau şi mai puternici şi care erau deja aşezaţi bine în piaţă.

Eventualele discuţii despre deficitul comercial în relaţiile cu UE sau despre raportul dintre cotizaţiile plătite la UE şi fondurile accesate de la UE, ca expresii ale bilanţului aderării, sunt de fapt pierderi de timp, deoarece nu sunt decât nişte consecinţe ale imposibilităţii „fizice”, ca să spunem aşa, a României de a juca pe terenul UE, chiar dacă uşile acestuia îi fuseseră deschise.

Câteva circumstanţe au agravat imputinţa României şi consecinţele inevitabile.

În primul rând, trebuie să fim realişti că România era deja distrusă eco­nomic la intrarea în UE: industria fusese demolată, agricultura aproa­pe lichidată, pierderea globală de locuri de muncă în economie ajun­s­­ese aproape la nivleul la care mai exis­tau încă salariaţi în economie şi, ca atare, gradul de ocupare a po­pu­la­ţiei active era cel mai scăzut din Euro­pa, iar sistemele de asigurări so­cia­le şi de sănătate erau la pământ! Pier­derea poziţiilor strategice din eco­nomie era doar bomboana pe co­livă! În al doilea rând, pierderea poziţiilor strategice era din partea capitalului public.

Astfel încât statul – indiferent cum era considerat, competent sau dimpotrivă incompetent – a devenit oricum şi mai neputincios în lipsa pârghiilor strategice de acţiune în economie. Adică exact contrar faţă de ceea ce era necesar pentru a asigura operaţionalitatea cerinţelor impuse în UE, unde, indiferent de ditirambii despre economia de piaţă, se revend