"Haideţ, fraţ’, să mai umblăm,/ Cu jele să colindăm…"
E 21 decembrie, şi ziua stă sub semnul morţilor noştri. E 21 decembrie şi m-am gândit multă vreme despre ce colinde să vă povestesc. Mi-am amintit de badea Badea Niculaie a Petrii Curtii şi de bătrânii din Mărişel. Acolo, la poarta Apusenilor, am auzit pentru prima dată colinde de război...
Războiul şi cătănia şi-au pus amprenta într-un mod covârşitor asupra satului românesc. Scrisori versificate de pe front şi din armată, cântece de jale şi de înstrăinare, de prizonierat şi refugiere, amintiri cazone tulburătoare, durerea celor rămaşi în ţară, doliul, văduvia, satul pustiu, toate acestea au constituit teme centrale ale culturii noastre de factură orală. Ţăranii îi priveau cu respect pe cei care plecau, se rugau pentru ei, iar de Sărbători le colindau din depărtări: "Du-te pasăre şi zboară,/ În Rusia de coboară,/ Deasupra de lagăre,/ Unde dorm cătanele./ Şi le cântă cu glas tare,/ Să ştie că-i sărbătoare./ Şi le cântă cu glas bun,/ Să ştie că îi Crăciun".
Având o durată de multe ori nedeterminată, cătănia a fost considerată o "trecere", la fel de importantă ca naşterea, nunta, moartea, iar războiul, dincolo de incertitudinea întoarcerii în vatra satului, însemna suferinţă, scoaterea din rosturile vieţii, persecuţie, batjocură, amânarea căsătoriilor. "Dalbe flori, de sărbători,/ Nu s-aud colindători,/ Cum erau, de alte ori,/ De cu sară, până-n zori./ Triste sunt fecioarele/ Că şi-au tors fuioarele,/ Şi-şi aşteaptă mirele./ Dar mirele nu mai vine,/ Că-i plecat în ţări streine...?
Nu de puţine ori, îmbrăcaţi în cămeşa cătunească, cusută cu însemne care să le amintească de cele mai sfinte valori ale lor, feciorii nu mai ajungeau acasă niciodată. O colindă de război din Ţara Chioarului, culeasă de Pamfil Bilţiu, povesteşte cum îşi roagă tânărul recrut mama să-i brodeze că
