S-au împlinit douăzeci şi doi de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Douăzeci şi doi de ani de când, prin vărsare de sânge, România a scăpat din grota unui sistem politic bazat pe minciună şi mutilare sufletească.
Ce obţinem acum, după douăzeci şi doi de ani de libertate, dacă adunăm cadavrele rămase în urma acestui eveniment istoric? O depresie. Altfel spus, o societate făcută praf, care insistă să privească demonismul ideologic al trecutului comunist cu un singur ochi. Desigur, e greu de digerat o asemenea "privelişte", a foametei şi a gropilor comune. Dar adevărul, pentru a fi asumat, trebuie privit cu ambii ochi - larg deschişi, fără a clipi, oricât de "iritantă" ar fi oroarea. Deoarece ochiul care e închis este ochiul care, respingând trecutul murdăriei, riscă să astupe acea murdărie. Mai precis, întorcând spatele trecutului, schilodim viitorul. Trebuie să ne intre odată-n cap că deja vine o nouă generaţie, iar această nouă generaţie nu cunoaşte ce a însemnat comunismul. Dacă vechea generaţie va bălti în comoditatea omisiunii şi va lăsa totul pe seama sistemului de învăţământ (care la capitolul predării comunismului, în opinia mea, este captiv într-un diletantism halucinant), se va alege praful!
Cine crede că prin prăbuşirea sistemului comunist ideile criminale care l-au întreţinut s-au evaporat în neant, se înşală amarnic! Ele sunt încă printre noi, ne obsedează, ne tentează şi se hrănesc cu ignoranţa şi iresponsabilitatea noastră şi capătă forţă prin ignoranţa şi iresponsabilitatea noastră. Iar la baza audienţei acestor idei nu se află o nebuloasă, ci un "detaliu" cât se poate de concret şi orice om onest nu-l poate eluda: veşnica nevoie (şi cel mai comod fel de-a fi) a individului de a-şi argumenta ratarea socială prin invocarea unui "duşman comun" ce i-ar fi săpat groapa. Microbii "luptei de clasă" nu dispar niciodată, ei doar îşi s
