In penultima mea postare, in care argumentam ca, la sumitul trecut, Romania trebuia sa mearga pe mana Germaniei si Frantei si nu pe cea a Marii Britanii, afirmam ca, geografic, Germania se afla mai aproape de Romania decat Marea Britanie.
Atunci nu am simtit nevoia sa intru in amanunte, insa cineva mi-a atras ulterior atentia ca aceeasi situatie geografica nu a impiedicat cooperarea romano-britanica in anii interbelici, ceea ce este adevarat. Drept pentru care am facut o scurta analiza a datelor care s-au schimbat fata de perioada respectiva, pe care vreau sa o impartasesc cu cititorii postarii de fata. Ea nu are, deci, rigoarea stiintifica a unei analize istorice pure, ci se doreste doar o interpretare politica a faptelor istorice. (In general, insa, este deosebit de important ca factorii decizionali din domeniul securitatii, apararii si politicii externe sa fie la curent cu principalele repere istorice ale tarii, pentru a intelege mai bine ratiunile care au stat la baza deciziilor luate la un moment dat sau altul de predecesorii lor. Numai asa se va putea asigura o anumita continuitate in domeniile respective).
Odata cu aparitia – relativ brusca – a Rusiei pe granita noastra de est (la inceputul secolului al XVIII-lea), Moldova in primul rand, dar si Tara Romaneasca (mai putin Transilvania, aflata sub austrieci) au inceput sa resimta tot mai mult pericolul rusesc. Poate ca si acesta a fost unul din motivele pentru care turcii, profitand de “cazul Brancoveanu”, au decis – la 1714 – sa puna domni in cele doua tari direct din Fanarul Stambulului, intrerupand guvernarea cu domni pamanteni. Aceasta situatie a tinut pana la Revolutia lui Tudor Vladimirescu, cand, dupa o scurta perioada de revenire a domniilor pamantene, ambele principate ajung sub ocupatia militara rusa. Dupa infrangerea Rusiei in Razboiul Crimeii (1853-1856), mai précis in 1859, utilizand
