Václav Havel s-a stins, cum titra un cotidian francez, „ca un om liber".

În patul său, în casa lui de la ţară, la Hradecek, în somn, liniștit, vegheat la căpătâi până la suspinul din urmă de soţia lui Dagmara. O moarte ca în Montaigne. Grăbise ultimele corecturi la sfârșitul unei „vieţi frumoase ca o operă literară" (Milan Kundera). Nu merita să se mai lase dus de un trup istovit, cu călcătură șovăielnică și priviri începând să vadă prea cu ușurinţă dincolo. Ultima lui imagine pământească l-a găsit îmbrăţișându-l pe Dalai Lama. Îmbrăţișând Călăuza. Havel era legănat de o vreme de un parapet instabil, ca în bătrânul său teatru „Na zabradli" („Pe balustradă"): o parte îl trăgea spre odihnirea neputinţelor fizice, cealaltă îl împingea către aceleași oficii de luptător împotriva nelibertăţilor din lumea largă. Moartea s-a lăsat căutată de Havel și tot ea l-a învăţat deprinderea muritului, ca pe un prunc făcând primii pași. Scria, prin februarie, anul acesta: „Mă gândesc din ce în ce mai mult la moarte. Am impresia că mă găsesc într-o pădure unde arborii cad unul după altul și care se transformă, încetul cu încetul, într-un luminiș". Ajunsese de mult în luminiș. Pierduse contactul cu măcinările terestre, cu fricile și fericirile de altădată. Căpătase deja înzestrările semizeilor suiţi în mit ori coborând de acolo, după chef sau la nevoie, umăr la umăr cu Mahatma Gandhi și Martin Luther King. Nici n-aș fi foarte sigur că Havel este un produs eminamente cehesc pentru că poporul acesta al lui - cu Rudolf al II-lea în parfum fructal de Arcimboldo, cu un pic de ţâfnă imperială stropită cu bere, boem cât încape, dar atins de acute angoase - i-a trezit statornice îndoieli. Adam Michnik povestește o întâlnire cu Havel, pe la începutul lui 1989, la puţin timp după ce acesta ieșise din pușcărie. „Până la sfârșitul anului vei fi Președinte", i-a spus, într-o profeţie de o