În România interbelică îşi făcuse loc, la un moment dat, o polemică aprinsă între două curente ce nu reuşeau să ajungă la reconcilieri. Tradiţionaliştii, un exponent de vârf fiind Rădulescu Motru, vedeau civilizaţia ca factor de modernitate bazat pe încorporarea de noi bunuri materiale. Socotite însă... fără valoare. Pe când cultura încorpora valori ce dădeau consistenţă societăţii. Adepţii noului curent, modern, mulţi grupaţi în jurul lui Eugen Lovinescu, înţelegeau bine nevoia contopirii culturii cu civilizaţia. În concepţia lor, apropiată de felul în care sunt înţelese astăzi lucrurile, civilizaţia aducea un nou nivel de dezvoltare materială şi spirituală a societăţii, prin racordare la tehnologiile moderne, la tehnicile moderne în fabrici, de fapt la industrializarea ţării. Cultura nu mai era văzută ca despărţită de civilizaţie. Dimpotrivă, se contopea cu civilizaţia, dând sens noilor valori, integrându-le în modul de a gândi şi de a simţi al oamenilor.

Încorporându-şi noi valori, un nou nivel de civilizaţie şi de cultură, apropiate de cele occidentale, societatea românească a pornit să-şi taie drum către un capitalism avansat, către modernizare. Şi, fapt cu adevărat remarcabil, şi-a format elite în stare să înţeleagă esenţa capitalismului avansat: capacitatea de a produce eficient şi, pe această cale, puterea de a aduce bunăstare. Aceste elite au împins efectiv România către un nou tip de cultură: a banilor sănătoşi, a muncii performante, la baza dezvoltării societăţii fiind procesul de industrializare.

Perioada interbelică a avut un suflu remarcabil: leadership-ul. Managementul n-a fost însă la înălţime. Dar România scosese capul, lucrurile se orânduiau în sus, cel puţin ca tendinţă. Apăruseră câteva valori economice în stare să susţină leul. La Braşov era IAR, o mare fabrică de avioane. Făceam avioane care băteau multe aparate din lume. Şi