Prima parte a acestui volum*) cuprinde articole scrise în anii 1984-1990 despre filme pe care mai nimeni nu le vedea în epocă. Majoritatea articolelor au fost publicate în revista Cinema. Paradoxal şi aici direcţia din epocă a revistei are o responsabilitate "subversivă" la adresa regimului. "Ea mi-a permis să scriu, spune Mircea Deacă în Introducerea volumului - despre filmele care se vedeau numai undergound, pe casete video VHS piratate şi niciodată pe ecranele din sistemul socialist de distibuţie cinematografică. Pe scurt, colegiul redacţional (Adina Darian şi Ecaterina Oproiu) mi-a dat posibilitatea de a scrie articole de film fără nici o referinţă la regimul comunist. Probabil că în felul lor se răscumpărau prin intermediul altuia şi lăsau pe cineva să scrie liber despre film într-o epocă de apologii comuniste. O singură dată am fost cenzurat în măsura în care mi s-a reproşat că afirm că ultimele filme ale lui Antonioni sunt filmele unui cineast care-l copiază pe mai tânărul Antonioni. Mai ales că-l «devalorizam» pe regizorul italian într-un număr în care un film românesc de propagandă era catalogat pe prima pagină drept o realizare epocală pentru cinematograful din «toate timpurile»."

Partea a doua cuprinde eseuri şi studii elaborate după 1990, parte în Franţa, în periodice de specialitate şi intervenţii universitare, parte în revista Cultura. "Revista citată, continuă autorul, îmi respectă libertatea de expresie şi nu îmi impune nici un limbaj pe gustul unui public pauper intelectual nici nu îmi pune în faţă condiţionările rating-ului, audienţei sau a unei legi nescrise a capitalismului de rentabilitate. Articolele care apar în această publicaţie sunt fie prea lungi, fie prea academice, dar nimeni nu mă cenzurează şi le mulţumesc pentru această toleranţă."

Ceea ce propune această culegere de eseuri este o abordare a criticii audiovizualului atât