In varianta idealista, UDMR ramane la guvernare in numele stabilitatii politice, fara de care Romania nu poate finaliza reformele de sistem atat de necesare bunei functionari a institutiilor, asta insemnand in interesul cetateanului. In cealalta, maghiarii nu sunt lasati la vatra (deocamdata) pentru ca PDL sa nu piarda puterea si a nu se ajunga la suspendarea lui Traian Basescu.
Sa ramanem la prima, unde argumentele au un suport material mai palpabil decat in varianta meschina, unde, in ciuda calculelor simple legate de majoritatea parlamentara, suntem mai degraba pe taramul speculatiilor. Dar daca noi manifestam buna-credinta, sa faca acest exercitiu si seful statului, nu?
De pilda, as fi interesat sa stiu cat isi asuma domnul presedinte din esecul constatat aproape zilnic in materie de reforme structurale. Ca daca UDMR blocheaza eficientizarea sistemului sanitar - aud acum ca si Raed Arafat, pe care l-a decorat anii trecuti, dar Traian Basescu ne-a obisnuit cu reevaluarea demnitarilor - , si pune talpi reformei administrativ-teritoriale, daca UDMR se opune subtierii numarului parlamentarilor si trecerii la o singura Camera a Legislativului, asa cum au sperat romanii, atunci trebuie ca tine minte cine a adus Uniunea la guvernare.
Si coabitarea cu PSD, fenomen care i-a implinit visul politic, acela de a avea o larga majoritate pentru a trece tara prin revolutie institutionala, a fost, pana la urma, tot un esec. Inaintea acestuia, alt insucces teribil: Alianta "Dreptate si Adevar" - desi detaliile, adica refuzul Monicai Macovei de a pune apostila pe politica duplicitara a lui Calin Popescu Tariceanu, l-ar putea indreptati pe domnul Basescu sa-mi spuna ca incurc notiunile. Insa conteaza, pana la urma, rezultatul. Sau nu?
Sau poate a crezut presedintele nostru ca, in momentul introducerii Uniunii in ecuatia guvernamentala,
