Prim-ministrul îl întreabă pe preşedintele ţării:

– Cum dracu’ rezistă românii la atîtea...?

Preşedintele îi răspunde:

– Îţi spun pentru că cunosc problema: prin cultură.

E o recentă scenă pusă în pagina Caţavencilor de Ion Barbu, care, dincolo de caracterul ei strict politic, de hazul ei vizibil, la zi, mi-a curentat creionul, de la guma dintr-un capăt, la vîrful lui din Polul Sud.

Cu tot seriosul de care sînt capabil numai dacă are la bază o viguroasă ironie, cred că preşedintele lui Barbu are perfectă dreptate şi un tot mai evident adevăr: azi, în 2011, se impune urgent necesitatea unei rezistenţe prin cultură... Ştiu, expresia a fost intens – din ’89, de nu şi înainte – contestată, hulită, batjocorită, demitizată de mulţi intelectuali, pe cît de fini, pe atît de brutali. Argumentul cel mai tare era acela că a fi rezistat sub comunism prin cultură scriind de pildă cărţi bune cu viza cenzurii, aprobate adică de poliţia dictatorului, constituia o iluzie echivalentă în gravitatea ei cu laşitatea. Rezistenţa prin cultură a devenit o vorbă de ocară sau, şi mai simplu: o vorbă de nimic.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniPreşedintele lui Ion Barbu o pune din nou în circulaţie, o „reabilitează“ sub semnul sarcasmului dur; fiindcă – şi aici e hazul feroce al replicii – trăim sub o tiranie a inculturii, manifestată printr-un dictat al vulgarităţii de sus pînă jos şi de jos pînă sus. Dacă înainte de ’89 trebuia să rezişti la o multilaterală abrutizare a relaţiilor umane – azi, în condiţiile unei democraţii precare, dar „zănatice“, cum o adjectiva Rebreanu chiar înainte de 1940 –, avem de suportat efectele unei permanente inculturi, şi ea multilaterală: politică, economică, sentimentală, pe scurt: cioclopedică. Cea mai dezinvoltă