Era imposibil să-mi dau seama ce vârstă are Jun Ko. Micuţă, o figurină de porţelan, ca mai toate japonezele, putea fi oriunde între 18 şi 39 de ani. Mâinile îi miroseau a ceai verde. Când mă durea capul, şi mă durea des, mă punea să închid ochii şi mi-i apăsa cu degetul mare şi arătătorul - prima dată m-am speriat că-mi ies din cap. După aceea îmi făcea un masaj, de fapt nu masaj, mă atingea pur şi simplu pe tâmple şi pe ceafă. Şi, în sfârşit, îmi punea ambele mâini pe gât şi mă strângea uşor, apăsând nişte puncte numai de ea ştiute. Mă cuprindea o senzaţie de cădere lină în gol, de abandon plăcut, nu mai aveam corp, cădeam în mine însumi aşa cum visam în copilărie. Jun Ko se oprea întotdeauna când eram pe punctul de a-mi pierde cunoştinţa.

Pe urmă, mă stăpâneam cu greu să nu fac nişte sărituri în pasul ştrengarului, prin săli de hotel - eram plin de energie ca o cobră ridicată în coadă.

La o săptămână după ce mă preluase de pe aeroportul Narita şi mă purtase pe la toate instituţiile trecute în program, Jun mi-a spus că înţelege în sfârşit ce e acela un ziarist: un ins care pune tot timpul "obnoxious questions", întrebări nasoale. Vorbea o engleză de Forsyte Saga, fusese şase ani la Oxford, când deschidea gura parcă eram la film. Aş fi ascultat-o ore în şir, dar nu era vorbăreaţă, spunea întotdeauna ce şi cât trebuia. Jun Ko înseamnă Copil Pur.

Prima dată când m-a băgat cu adevărat în seamă a fost la kendo. M-a dus pe un podium pe care stătea cu picioarele încrucişate un bătrân ras în cap. În faţa noastră se deschidea o sală de lupte în care perechi în armuri-kimono întunecate şi uşoare, cu casca ovală trasă pe faţă, se atacau cu ciomege de bambus. Jun i-a explicat moşului ce caută un ziarist român pe acolo. Moş Vreme n-a zis nimic preţ de câteva minute. Pe urmă mi-a transmis o întrebare scurtă, mai lungă în engleza lui Jun: care ţi se pare cel ma