A mai trecut un an. O duzină de castele s-au năruit; un monstru a fost pus cu botul pe labe; Poseidon și Zeus s-au răfuit și așa au strivint întreg Tărâmul Soarelui Răsare. Acum, e la pământ. Din focul de tabără a mai rămas doar o flăcăruie pâlpâindă. Bătrânul portar cu barba lungă de-un cot adună sticlele goale; trubadurii își strâng ghitările; o puștoaică blondă își caută talismanul prin nisip, iar Rembrandt aleargă desculț prin apă cu tăciuni aprinși în mână. Noi? Noi ne facem socotelile. Ce lupte am pierdut, ce lupte am câștigat? E complicat. Mai bine luăm punguța de catifea, o răsturnăm pe masă și cotrobăim printre mărunțișuri. Ceva tot om găsi; nou, vechi, de împrumut etc. Dintr-o conveție intelectuală strict burgheză: top orice 2011.
1. Păsările. Le-am descoperit abia anul acesta. Jur că până în luna martie n-am acordat atenției niciunei vietăți înaripate. Ba mai mult, păsările de orice fel erau acele ființe detestabile. Porumbeii, sursă de mizerie; papagalii, imitatori ieftini; corbii hăpăie mortăciuni; cucuvelele anunță moartea. Până în martie 2011. Mă plimbam aiurea pe aleea dosită când un măcăleandru mi s-a așezat pe braț. M-a privit în ochi, și-a înfipt, cât e de mic, ghearele în mâna mea și dus a fost. De atunci, practic cu regularitate birdwatching-ul.
2. „Cartea Șoaptelor”. Da, a apărut în 2009, însă eu am descoperit-o abia anul acesta. Un pumnal înfipt pe la spate. Te lasă să sângerezi şi să lăcrimezi, însă după ce durerea îți va fi trecut, te simţi vindecat de toţii demonii pe care i-ai cărat după tine. O cărămidă adăugată în Zidul Plângerii către care simţi mereu nevoia să te întorci, pentru a înfileta între crăpăturile sale cele mai puternice dorinţe şi rugăciuni. Aşa cum însuşi autorul ei, Varujan Vosganian, povesteşte, „Cartea Şoaptelor” este o carte a exorcizării şi a lecuirii, o carte a iubirii şi a comunicărilor imateriale. @N_P
