Pe cît de comentat – fie şi negativ – a fost primul volum al Ioanei Baetica, Fişă de înregistrare (2004), pe atît de învăluit în tăcerea de gheaţă a criticii pare al doilea, Imigranţii. Curios lucru, pentru că, în ansamblu şi făcînd abstracţie de anumite denivelări şi derapaje, volumul din urmă – un roman cu miză, bine clădit şi ingenios articulat – nu face cîtuşi de puţin parte din categoria nenumăratelor cărţi nici prea-prea, nici foarte-foarte ce umplu anual librăriile şi de lectura cărora, în consecinţă, te poţi dispensa fără vreun regret. Deocamdată, receptarea Imigranţilor se reduce la vreo două-trei comentarii anemice, strepezite şi, după caz, hilare, care îi reproşează cărţii „elitismul“ ori „artificialitatea“. Cum se explică această lipsă de ecou? Să fie vorba despre prejudecăţi misogine?! Rămîne de văzut. Să fie la mijloc o oarecare timorare a comentatorilor în faţa unui roman care ascunde cîteva mici îndrăzneli politice?! E o simplă speculaţie. Sau poate Imigranţii contrariază aşteptările unui anumit tip de comentatori, combinaţie de voyeuri şi de „moralişti“, care, ne(re)găsind aici exhibiţionismul din Fişă de înregistrare şi, prin urmare, nemaiavînd cum să aplice eticheta dinainte pregătită, au tăcut cu gravitate... Imaginaţia auctorială transgresează subiectivitatea autocentrată Cartea de debut a Ioanei Baetica (Morpurgo – de cîţiva ani, de cînd autoarea s-a stabilit în Anglia) se plasa la nivelul frondei juvenile manifestate printr-un hipererotism kitsch, de un grotesc involuntar, împachetat într-un lirism incontinent şi asezonat din belşug cu referinţe livreşti a căror ţintă era snobarea cititorului... În fine, cartea de faţă este cu totul altceva. Diferenţa e dată în primul rînd de o schimbare de atitudine – a autoarei faţă de text – şi de dozaj al narcisismului auctorial. Plictisindu-se de autocontemplare, proiectîndu-se mai puţin în personajel