Dacă două persoane de sex opus nu se înflăcărează de la primele întâlniri înseamnă că nu pot sfârşi împreună pentru totdeauna? Aceasta este întrebarea.

În cele două pagini ale rubricii „Casă de piatră!" nu veţi găsi mirese plimbate cu elicopterul şi nici meniuri de nuntă cu ragoût de homard bretonne. Aici nu e vorba de nunţile vedetelor de carton, ci de poveştile de iubire ale oamenilor din jurul nostru, spuse cu sinceritate, ca o dovadă că dragostea nu se împiedică de marile depresii monetare sau de alţi demoni ai vremurilor pe care le trăim.

Oamenii ajung împreună printr-un mecanism, de fapt, necunoscut, despre care se poate spune mult, dar degeaba. Isabela şi Iuri, de exemplu, nu sunt un caz tipic, deşi, după cum puteţi vedea cu ochiul liber, s-au ­căsătorit. Şi dacă vedeţi cum le lucesc ochii în fotografiile astea, e clar că se şi iubesc. Unde apare diferenţa specifică? Păi ei nu s-au îndrăgostit unul de celălalt de la bun început, afundându-se într-o pasiune arzătoare, care să-i conducă firesc către altar.

S-a întâmplat aşa: pe Isabela, o tânără de 26 de ani la acea vreme, o bătea la cap o bună prietenă să-şi găsească un partener. Prietena, o fată cu intenţii bune: voia s-o scoată pe Isabela dintr-o stare nu tocmai senină, cauzată de sfârşitul unei relaţii sentimentale, în care investise cam tot ce avea ea mai frumos. Şi prietena asta a ei i-a dat contactul unei agenţii matrimoniale franceze şi a insistat îndelung să-l folosească.

Până la urmă, Isabela, într-o zi marcată de plictis, a sunat. La celălalt capăt al firului, domnul de la agenţie - directorul în persoană, român şi el, i-a spus că întâmplarea face că el vine în România în februarie (era decembrie când vorbeau la telefon) şi că pot discuta mai multe atunci.

Isabela, Iuri şi băieţelul lor, Mattei, anul trecut, de Crăciun

Aşa că în februarie s-au