Acum vreo două zile, mă sună un prieten şi-mi toarnă, cu obidă, un păhărel de tristeţe, din care tocmai gustase şi el. Ciocnim şi bem. Adică începe să-mi povestească, dezamăgit, care e chestia responsabilă pentru stricarea unei zile. Prietenul meu vine după ani mulţi petrecuţi în Germania. Mai întîi, îmi relatează că, pe vremea cînd era acolo, subiectele de conversaţie, la telefon, la o bere, la o cafea, erau, în cea mai mare parte, veşti normale. Adică fiecare povestea ce mai văzuse, ce mai aflase, însă energia, dorinţa de a comunica se canalizau firesc, spre lucruri bune, spre plăcerea de a da o veste, de a semnala un eveniment, un articol de ziar, un reportaj, orice fapt de interes care stîrnea un dialog. Şi tot el remarca mîhnit că, aici, mai degrabă ne sunăm pentru a ne da veştile proaste, pentru a ne exprima revolta sau frustrarea, pentru a împărţi cu cineva tristeţea care ne cuprinde în momentele în care am vrea să „respirăm“ un pic de spaţiu public. O „respiraţie“ care se termină, deseori, cu un „tuşit“ prelung.

Vestea proastă, frustrarea pe care prietenul meu voia să o împărtăşească era legată de faptul că inaugurarea Bibliotecii Naţionale nu-şi găsise loc între marile ştiri ale zilei, fiind net depăşită de vîlva produsă în jurul vrăjitoarelor. Dau şi eu fuga să mă documentez, să pot închina cu partenerul meu de dialog un păhărel de amărăciune. Treaba stă cam aşa: cică nişte doamne şi domni din lumea noastră tabloidă au fost ţepuiţi, uşuraţi de cîteva sute de mii de euroi. Bomba a cutremurat spaţiul multicolor al iarmarocului nostru de veşti cu ciucuri şi franjuri. Ticăloasele vrăjitoare, despre care mulţi jurnalişti nu uită să menţioneze, cu cele mai bune intenţii, desigur, că sînt de etnie romă, netrebnicele pirande făcătoare de bozgoane au şantajat nişte biete fiinţe inocente, care au apelat, în disperare de cauză, la serviciile acestor vipere c