Prima carte despre film a lui Cristian Tudor Popescu are la bază teza de doctorat a autorului. Ţinînd cont de intervalul scurt dintre susţinerea lucrării în faţa comisiei doctorale şi publicarea volumului, teza nu pare să fi suferit modificări esenţiale (s-a operat, probabil, o reducere a textului, dar nu şi o rescriere a sa, în vederea întîlnirii cu un public mult mai larg). Ce-i drept, numele autorului este suficient de sonor pentru ca (nu numai) cititorii interesaţi de istoria filmului românesc să includă cartea pe lista lor de lecturi. Stilul filmologului Cristian Tudor Popescu seamănă izbitor cu stilul publicistului CTP O explicaţie parţială a titlului ne este oferită la pagina 67: „Un film vorbitor adevărat nu doar vorbeşte cu glasurile personajelor, dar reuşeşte să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbeşte întruna, în legea lui, fără să bage în seamă spectatorul, dacă filmul întreabă şi tot el răspunde, fără să încerce a intui întrebările spectatorului şi a le răspunde, atunci nu e un film mut, dar e un film surd“. Deşi, pentru Cristian Tudor Popescu, acest concept de „film surd“ este reflectat cel mai bine în „tipul de film dominant în anii ’50“, obiectul de interes al autorului îl reprezintă aici, conform subtitlului cărţii, modul de manifestare a propagandei politice în filmele de ficţiune produse la noi între 1912 şi 1989 (altfel spus, asurzirea cinematografului românesc). Şi, totuşi, dacă România a fost „mută“ după anul de răscruce 1947, din motive bine cunoscute, se poate, oare, afirma acelaşi lucru despre întreg sfertul de veac precedent? Desigur, la această întrebare s-ar putea răspunde că perioada scursă între Independenţa României (lansat în 1912, cu trei ani înainte de Naşterea unei naţiuni de D.W. Griffith, şi, ca atare, considerat „primul film de propagandă de mari dimensiuni din istoria cinematografiei mondia