În 1896, înainte de a se alătura grupului de scriitori care s-au lăsat înşelaţi de mirajul Revoluţiei Ruse, Maxim Gorki scria aceste cuvinte: „Aseară am păşit în Regatul Umbrelor. Dacă aţi şti cum este să te afli acolo? Este o lume fără sunet, fără culoare. Totul – pămîntul, copacii, oamenii, apa şi aerul – este scăldat într-un gri monoton. Razele gri ale soarelui pe cerul gri, ochi gri pe feţe gri, iar frunzele copacilor sînt gri ca cenuşa. Nu este viaţa, ci umbra sa. Nu este mişcare, ci spectru fără sunet“. De la filmele fraţilor Lumière şi pînă astăzi cinema-ul a cunoscut foarte multe deveniri. Deşi nu mai este un spectru fără sunet, cuvintele scrise în 1896 păstrează un anumit sens al cinema-ului. Acesta nu a fost niciodată şi nici nu va fi vreodată o simplă reproducere, o simplă proiecţie a realităţii. Cinemaul este o lume autonomă, fie că e lumea gri din filmele Lumière sau o lume mult mai fluidă, asemenea imaginilor create de Bergman, Fellini sau Antonioni. Pe lîngă realitatea plată şi ordonată a ecranului de cinema, viaţa din afara sălii de cinema devine greu de cuprins. După ce luminile s-au aprins, cele două lumi – lumea umbrelor şi lumea cotidiană – îşi dispută persoana mea cu aceeaşi convingere. După ce filmul se termină, realitatea pare dezordonată, lipsită de sens, haotică. Cinema-ul nu arată simple imagini, ci le înconjoară cu o întreagă lume, cristalizează timpul. Acel timp – out of joint – despre care vorbea Hamlet. Întoarcerea dintr-o altă lume îşi lasă urmele asupra corpului meu. Este nevoie de timp pentru ca imaginile să îmi părăsească mintea, pentru ca realitatea să (re)devină iar realul meu. Creierul şi corpul meu trebuie să se obişnuiască. Însă unele filme – cele mai bune – au obiceiul de a zăbovi mai mulţi ani. Imaginile se transformă în senzaţii: Eu devin măsura acestor imagini. Ce ştie corpul meu despre film? Cinema-ul este gîndire, în