Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru patule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine, ar putea continua, varianta aproximativă, pentru secui, a versurilor lui Radu Gyr.

Secuii, parole d’honneur, sunt oameni ca toţi oamenii, au idealurile lor. Nu sunt nici extratereştri, nici vreo specie pe cale de dispariţie pe care o întâlneşti doar în armată sau pe la târgurile de artizanale din ţară. Și nici nu au nimic din bizarul pesonajelor urmuziene. Sunt fiinţe umane din soiul cel mai comun: cu două mâini, două picioare, ochi, nas, buze, gură. Secuii se nasc, cresc şi mor asemeni nouă, tuturor. Până atunci, însă, îşi trăiesc veacul: lucrează, plătesc taxe, joacă hochei, se întrunesc, mai trag câte o beţie, jelesc, votează şi, da, din când în când mai cântă şi imnuri. Al lor, al nostru, al maghiarilor de pretutindeni, cum s-o nimeri, că aşa or fost şi or vrut vremurile. Oricât i-am căuta pe sub şa, nu-i putem acuza că şi-au făcut-o singuri. Drept dovadă, azi, la Bucureşti li se spune „bozgori”, adică fără patrie, iar la Budapesta, români, adică tot aia. Alte capitale n-au prea avut. Nu cred, aşadar, că au o condiţie de neînţeles pentru români.

Uitându-mă la ce scrie şi ce spune presa în ultima vreme în „chestiunea secuiască”, am un sentiment de déjà vu: tare-mi seamănă cu reacţia lui Ceauşescu din 20 decembrie 1989 , cea cu „huliganii din Timişoara”, sau, dacă vreţi, cu ieşirea lui Ion Iliescu din primăvara lui 1990, când cu „golanii din Piaţa Universităţii”. La fel cum recunosc în gesturile recente ale secuilor temeiuri care îi mobilizau pe nedreptăţitii de înainte de 1989.

Atitudinea jurnaliştilor care ne vând poveşti „înfiorătoare”, cu secui în blană de oaie, are aceleaşi resorturi mentale ca ale celor doi foşti preşedinţi ai României: fie nu cunosc îndeajuns problema şi, în consecinţă, nu(-şi) pot explica ce se întâmplă, fie