Obiceiul este ca, la sfârşitul anului, să se tragă o linie imaginară sub care să scriem concluzia de peste an. Ca să nu distonăm nici cu obiceiul, nici cu secţiunea obişnuită a acestui colţ de pagină, desenăm o linie sub lălâia şi balcâza politichie românească. Concluzia? Că vine noul an cu sânge pe pereţii partidelor, cu costume noi, vărgate, pentru mulţi plimbători de titlu politic şi, nu în ultimul rând, cu masacrul ideii de democraţie. Să îi punem la curent cu definiţia democraţiei şi pe cămătarii ăştia care se umflă în târtiţă, doar pentru că sub buricul degetelor lor se află butoanele Puterii. Pe scurt, democraţia se ascunde sub ideea de dezbatere, de consultare, de război al ideilor, de rezultate în folosul cetăţii, cu argumente pentru deciziile luate. Abia apoi, ca instrument extrem şi rar folosit, se poate discuta şi de hegemonia majorităţii. Majoritatea nu poate face ce vrea, când vrea, cum vrea. Atâta doar, dacă se duce dracului consistenţa democratică şi ne rămâne râgâiala porcească a unor diletanţi care se gratulează reciproc că le ştiu pe toate. Nu mă veţi vedea niciodată ţinând palma, fără argument, uneia sau alteia dintre culorile politice, însă nu pot sta cu ochii la reflectorul miliţienesc al apucăturilor portocalii, pe banii mei de contribuabil onest. Anul se termină cu un gest repetat până la disperare: asumare guvernamentală. Acum, pe legea comasării alegerilor. Plus moţiune servită rece, doar de imagine gen, de către Opoziţie. Frăţioare, poporul ăsta chiar nu mai contează? Pe de o parte gogoaşa cu aluat nefrământat a economiei la bugetul patriei, apoi încercarea de făcut mişto de bieţii români, cum că e mai bine să avem o singură tură de campanie electorală. Ei, lasă-mă! Păi? Care e argumentul aici? Altul decât o mică ecuaţie, de avantaj politic, scoasă din laboratorul urât mirositor al strategiei de partid. Altul nici nu există. E o mare h