Cu Dacă aş fi ridicat mîna, Henry Mavrodin oferă un text memorialistico-eseistic ce depăşeşte nivelul „amintirilor din copilărie“, desluşind ceva esenţial din psihologia creaţiei, aruncînd o lumină asupra felului în care numărul şi măsura generează şi, la rîndul lor, pot fi generate de obsesii. Şi cum aceste obsesii, care pot fărîmiţa, pot exploda eul unora, devin, în anumite împrejurări domesticite, apanaje ale creatorului, paşi în iniţierea lui artistică. Nu întîmplător a pus Mavrodin preţiosul său eseu sub semnul unui fragment din Istoriile lui Polybios. Este vorba de Arta războiului, îndeletnicire care, după cum se ştie, nu suportă aproximaţii. În speţă, este vorba despre înălţimea unei scări în raport cu aceea a murului care trebuie luat cu asalt. Dar şi cu înclinarea, adică distanţa dintre baza zidului şi piciorul scării. „Dacă «distanţa» este mai mare, greutatea oamenilor suiţi pe scară o va rupe cu uşurinţă; dimpotrivă, prea drept aşezată, oamenii riscă să se prăbuşească. Acest epigraf nu este întîmplător ales.“ Atrage atenţia asupra faptului că respectarea sau nerespectarea măsurii şi a proporţiilor conţin în sine, pentru artist, primejdii mortale, sau, dimpotrivă, delicii ale victoriei. Şi, pentru că este vorba de scări, Mavrodin nu uită să amintească de îngeri, a căror existenţă este şi ea scalară (urcînd şi coborînd înspre şi dinspre Faţa Divină). „Orice înger este terifiant“ (R.M. Rilke înPrima elegie duineză). Punîndu-se sub egida strategului care a calculat unghiul optim al scării de asalt, artistul vrea să arate că relatarea obsesiilor lui infantile nu poate face obiectul unei frivole curiozităţi. Este vorba despre un angajament existenţial grav, despre un risc asumat pe deplin. Totul porneşte de la descrierea, cu astuţie clinică, a ceea ce psihopatologul ar putea numi tulburări obsesionale. Nu sînt foarte rare, nici la această vîrstă (9-10 an