Profesor, inginer, ministru, senator. Pasiunea pentru aviaţie nu l-a părăsit în cei 22 de ani de politică. Recunoaşte că nu prea ştie să tacă, deşi uneori ar fi în folosul său. Acesta este Radu Berceanu.

GdS: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Radu Berceanu? Cum v-aţi descrie în câteva fraze?

Radu Berceanu: E complicat să mă prezint în câteva fraze. De foarte multe ori am constatat că imaginea pe care şi-o făcuseră diverşi despre mine fără să mă cunoască, de la televizor sau din ce auziseră, era cu totul diferită de impresia pe care şi-o făceau când mă cunoşteau direct, personal. Probabil pentru că e şi o chestiune de fizionomie, dar mai ales de atitudine. Eu de multe ori am avut atitudini mai dure, mai tăioase şi sigur că impresia pe care am lăsat-o a fost ca atare.

Ce să spun… Sunt foarte aproape de versurile cântecului oltenesc: „Cin’ se ia cu mine bine / Îi dau haina de pe mine, / Cin’ se ia cu mine rău, / Mă fac şarpe de dudău, / Dă-l galbin, de muşcă rău“. În general, încerc să nu prea ajung la faza cu „Cin’ se ia cu mine rău“, dar se mai întâmplă… Sunt o persoană care nu are calitatea – sau defectul – de a se interioriza. Eu când am o anumită chestie, se vede. Şi acţionez ca atare. Atitudinea asta mi-a dat multe bătăi de cap pe parcursul vieţii, chiar şi înainte de ’89.

Iar după ’89, de multe ori poate că aş fi putut să ajung în alte poziţii, dar n-am fost considerat niciodată un gen prea comod. În loc de „hai, domnule să-l punem pe Berceanu, că e un băiat valabil, nu ne creează probleme“, întotdeauna s-a zis: „Dom’ne, îl punem, da’ ăsta începe să facă, să dreagă, o ia razna“. Iar de o perioadă încoace nu mai am şi nici nu mai vreau să am ceva de spus şi să nu spun – şi în partid, şi în afara lui, şi pe la Cotroceni, şi pe la Palatul Victoria. Eu ce am de spus, spun, chiar dacă ştiu că acea chestiune pică prost sau va crea probleme